Archive Page 2

Iar…

Iar e una dintre fazele alea, care ma apuca periodic, si-n care nu mai vreau sa aud oameni, sa fac o sinucidere sociala si sa imi iau zborul din coltul asta. De parca nici cafeaua nu mai e cafea, nici vorba nu mai e vorba, nici oamenii nu mai sunt oameni. De parca niciodata n-am simtit ca apartin, ci am vrut doar sa cunosc si sa dezvalui, pana m-am plictisit. De parca singura placere constanta ramane doar scrisul.

Un plan genial a fost, de si eu mai stau sa ma crucesc cum naiba am putut sa gandesc atat de departe, da’ instinctiv, pe loc. Pac, il amenint cu ce-l doare pe el mai tare si-adica imaginea, clacheaza, defaimeaza public. Cateva luni mai tarziu, cu firma pe zero, ma duc si depun plangere, ii iau casa, ii iau viata, mi-l fac dator pana la adanci batraneti. Si de banii aia ma duc si fac ce voiam eu sa fac prin arta. Oh, dulce razbunare, nu te pune cu o femeie nervoasa, ca sta de vorba direct cu diavolii ca sa o sfatuiasca. Da’ venind momentul, mi-am dat seama ca nu asta ma incanta, de fapt. Mi-a placut si-mi place sa-l stiu la mana mea, la mila mea, da’ parca satisfactia daca-l taxez nu e pe masura complicatiei. Aia e, o sansa construita de mine, pe care o pierd. Pentru ca eu nu-s el.

Sunt in Iasi acum si ieri discutam la o cafea ca vreau rulota. De fapt, dintotdeauna discut ca vreau rulota. E visul meu de evadare de cand eram copil. Sa fiu hippie si sa traiesc asa, prin lume, libera. Chemarea sangelui, s-ar spune, doar ca fara cal si caruta cu coviltir, ci cu aripi de visat cu ochi deschisi. Daca i-as fi luat casa, ca „smiorc, domnule judecator, [insert puppy eyes], uite ce rau mi-a facut in viata si cat am muncit, si doar pentru ca e un om frustrat care nu poate accepta ca e lasat”, as fi putut sa-mi iau rulota si s-o tai. Si faceam blog si videoblog cu donatii, si vindeam pe net chestii din diferite tari si mergeam pe traseul ala pe care voiam sa plec acum 2 ani, inainte sa ma hotarasc ca de suma aia de bani mai bine fac nunta. Si nici nunta n-a mai fost, nici trip d-asta, nici…

Om cu multe planuri da’ cu putine resurse si mult mai putina hotarare. Pentru ca fie nu vreau pe bune, fie nu am cum sa fac sa se intample. O mie de planuri, putina ancorare pe ele. Oh, cate posibilitati iti ofera viata cand esti un visator cu ochii deschisi, care sta si observa cararile strategice ce se deschid si citeste viitorul in stele. Si tot ce vrei e o rulota si sa zbori prin lume. Sau prin idei.

Dar sunt in Iasi de putin timp si iar vreau sa plec. Oras pe care il ador, ca o muza si o mama buna ce este, imi sopteste incontinuu ca fiecare pui trebuie sa se desprinda de cuib. Spre cer. Spre vise. Spre ingeri si demoni.

Ma uit la miscarea asta constanta de „trezire”, cum ii spun spiritualii. Hell, yeah, bine ati venit in lumea stiintei, da’ sunati ca Sfanta Papadie toti. Dimensiuni, spirite, rahaturi, bull shit-uri?! Da’ daca-i spuneti Constiinta colectiva, Inconstientul colectiv, Supraeul colectiv, ce parere aveti? Sunt chestii care se stiu de la Jung incoace, da’ noroc ca ati descoperit toti tripul dat de droguri, ca altfel zau daca va prindeati ca exista undele alpha, ca sa accesati blocurile de informatie. Puteati, foarte bine, sa ramaneti instinctivi, ca tot aia era. Sau sa va jucati cu nivelele neurotransmitatorilor. Sau sa ramaneti conectati la realitate, bucurandu-va de fiecare element din jurul vostru, fie el lumina obscura, betisor parfumat sau persoana de langa. Nu trebuie sa va rupeti capul ca sa „vibrati” si sa tripuiti. Autohipnoza, meditatie, transa creativa… Se fac de mii de ani chestiile astea, da’ daca esti un dobitoc axat doar pe „sa am, sa am din ce in ce mai mult, fuck cunoastere”, normal ca n-ai sa simti. Si prima oara cand are sa te izbeasca transa asta, ai sa zici ca l-ai vazut pe Dumnezeu. Nu esti departe de adevar, da’ esti sigur ca Dumnezeu e ce stii tu ca e si nu e altceva? Na, macar daca-ti rupi capul, fa-o cu folos: afla cine-i Dumnezeul tau, stai putin la vorba cu el. Iesi din sistem sau mergi in nucleul lui. Ups, stai ca nu stii d-astea, pentru ca te-a durut la basca de logica grafica si alte treburi d-astea pe care un profesor idiot a incercat sa ti le bage cu forta pe gat, fara sa iti explice de ce rahat ar trebui sa le stii.

Te-ai uitat la Lucy? Ti-l recomand.

In fine, m-am plictisit si de tripul asta, asa cum m-am plictisit de oameni. Oameni dobitoci, ca intotdeauna, care au senzatia ca ei sunt cei mai cei, cei de sus, cei care… Care nu inteleg ca omenia e rara si daca ti se acorda, trebuie pretuita. Care isi manifesta frustrarile si-si proiecteaza insecuritatile asa, ca si cum chiar ar sti despre ce rahat vorbesc. De parca n-ar fi atat de vizibil pentru ceilalti ce sunt si ce nu sunt. Oameni obositori…

Am obosit si vreau IAR sa evadez.

‘tu-i mama ei de genetica si societate!

De-a lungul timpului, mi-am evoluat stilul de scris, de la unul care are ca esenta emotionala o jena si o lipsa de curaj, la unul suprarealist, in care doar daca iti imaginezi cu ochii mintii ce spun poti intelege. Uneori, chiar, in suisurile si coborasurile din imaginile mintii mele, pierd jumatate dintre oamenii care citesc, pentru ca asteapta concretul, blocand imaginatia.

Si nu e vina mea, ci e o constanta a realitatii, o stare de fapt pe care o vad si-n scrierile altora.

Si-i simplu ce se intampla. Analiza de caz(uri), concreta:

Ghita e om simplu. Fiu de comunisti, care respectau dogmele vremii, neindraznind sa viseze prea mult nici macar dupa stingerea luminilor si inchiderea ochilor, Ghita a invatat ca singura realitate care functioneaza e aia concreta.

Pe la 17 ani, intre 2 betii in show-urile de apartament si „ma cearta diriga daca chiulesc de la scoala”, Ghita a avut o sclipire in timp ce isi strofoca neuronii ca s-o vrajeasca pe Marioara, vecina de la 7, cu discutii filozofice. Vezi tu, femeile au o istorie informationala genetica aparte, inca din Renastere (nici n-are sens sa mergem acum mai departe in timp, ca-i suficient si-atat): intai se drogau cu belladonna ca sa aiba pupilele mari si frumoase si mureau de supradoza, camuflata in „sinucidere din dragoste”, ca nu se cadea sa spui ca fica-ta e o drogata. Apoi, se maritau de la 15 ani si dupa aia se complaceau in activitati profund meditative, ca stat toata ziua acasa si mestecat in ceaunul cu mamaliga – cat sa stea si neuronii aia sa faca treburi mecanice concentrat? Mai pleaca si ei pe campii. Apoi, au trait teroarea comunismului, unde marketingul sistemului aluia si-a cam batut Sfanta Papadie de ele, da’ macar erau apreciate alea care citeau si… mestecau in mamaliga mai cu jind. Sau care erau mai poetice, asa. Hartuite de sistem, barbati, familie, obiceiurile impuse, femeile erau, iar, meditative, ca daca realitatea exterioara e de rahat, mai bine fugi si te ascunzi in mintea ta.

Si Ghita trebuia sa o vrajeasca pe Marioara filozofic. Pentru ca na, femeia mostenea pe cale genetica o chemare si un antrenament de generatii spre meditatie si balariile care se ascund in inconstient. Asa ca incerca sa para destept, da’ nu prea stia cu ce se mananca.

In timpul discutiilor, pentru ca sexualitatea, show-ul de apartament si lumina lui obscura, muzica proasta da’ noua a vremii si necunoscutul creeaza transa creativa, a avut si Ghita cateva sclipiri de imagini. Pac, in timp ce-i spunea Marioara de cum i-ar fi placut sa si-o traga, asa, subtil, ca nu se cadea sa o zici in fata pe vremea aia, pac si imaginatia lui o lua razna. Da’ cum orice nesatisfacere a unei erectii duce la moartea pasiunii, asa si imaginatia i-a murit strop dupa strop de cate ori realitatea din mintea lui n-a devenit realitate exterioara.

Si uite asa, frustrat sexual, Ghita a decis ca mai degraba nu-si mai imagineaza nimic, decat sa-l mai doara coaiele, unde mai pui ca la un moment dat prin generatia asta, daca faceai laba, era rusinea vietii. Drept urmare, daca-l pui azi pe Ghita sa inteleaga orice inseamna arta, Ghita are sa te intrebe ca „de ce folosesti metafora aia, pentru ca nu exista asa ceva in realitate”, „de ce apelezi la artificii lirice in care pui suflet in obiecte si idei ca sa creezi o lume virtuala”, „de ce sari repede, repede prin idei, explicand doar esenta lor si apelezi la categorizarea conceptelor” si, mai ales, „ce dracu’ e aia gandire conceptuala si meta-cognitie, ca par rupte din UFO si sigur, sigur, e vorba de vreo secta aici”.

Mai rau e cand Ghita nu intelege nimic din arta, da’ totusi „o face”. Dar asta, in alta poveste, ca o sa mai calatorim si-n viitor cu trenul asta.

Femeia, spiritualitatea si intrebarile cheie #1

Qur’an: 

Your women are your fields, so go into your fields whichever way you like . . .  – si-n campul tau nu intri dulce, iubindu-l, mangaindu-l, incercand sa ii cunosti si sa ii ingrijesti fiecare planta? De ce presupui ca il stii inainte sa il explorezi si sa il venerezi, pentru ca el e cel care te hraneste, care iti da puterea, care iti creste egoul, care iti da averea? Cand el e totul pentru tine, de ce sa il tratezi cu mai putina importanta decat e?

Oglinda spre realitate

[Habar n-am ce s-a intamplat cu wordpress-ul, iar l-au schimbat astia si iar ma bate realitatea. Dar nu-i nimic gresit in asta…]

Asa ca raspund iar. Si iar. Si iar. Cui? Tuturor. Blogul asta e un lung sir de explicatii, in care eu incercam sa arat de ce e bine ca mine, altii de ce e bine ca ei si fiecare intelegea orice voia numai ce trebuia nu. Dar eu am continuat de ani sa fac asta, pentru ca altfel nu aveam cum. De ani am continuat sa fiu eu si sa las oamenii sa inteleaga ce au ei nevoie. Asa ca iar vin in safe spot-ul meu, iar inchid portile mintii si iar dau drumul vocii din capul meu aici. Pentru ca ea e singura care conteaza…

De unde vin? De la un gratar. Un gratar dintr-ala de tipul „Nu vrem acasa, n-avem bani, dar hai sa dam o tura si vedem cine si ce are prin frigider.” Unul o pulpa, altul o rosie, altul gratarul de la aragaz si altul locul. Si nu e nimic gresit in asta. Pentru noi, asa arata viata de ani de zile.

Si mai devreme stateam pe un trotuar, langa alti oameni, cu alte idei. Unul o rosie, unul o felie de paine, altul o pulpa, incropeam de un gratar pentru suflet. Boschetareala eleganta ii spun eu: nu esti nici prea domn, ca nici nu-ti place domneala prea multa, da’ nici chiar ultimul boschetar, ca pe tine nu te-a rapus viata chiar asa, desi iti place la nebunie simplitatea si colegialitatea asta. E libertate.

Si am primit niste intrebari, dar pe mine ma oboseste maxim sa vorbesc cu oamenii, mai ales cand vor sa ma bage fara sa ma cunoasca in cutiile lor si eu trebuie sa ma lupt cu ei sa nu faca asta, asa ca nu am avut rabdare sa explic tot, mai ales ca e greu cand trebuie sa faci dialog si nu monolog. De ce sa ma lupt cu ei cand am atat de multe lucruri cu care trebuie sa ma lupt? Am sa raspund pe rand, ca sa dau link si poate, ca sa ma descarc, si poate, mi-as dori mai mult, ca sa invat mai departe ca viata asta nenorocita are 3 laturi, intotdeauna, in orice situatie: un negativ, un pozitiv si un neutru. Si indiferent din ce perspectiva privesti situatia aia, realitatea este ca si tu esti tot acolo, de aia te uiti la ea si-ti pasa de ea. Altfel, daca nu ai fi conectat, cum ai putea sa o observi? In fine, iar filozofie, oricum pe micul autist din mine il cam bate socialul, asa ca nici n-are rost sa-l mai incerc, ca de 30 de ani tot am incercat sa comunic si n-am reusit. Pnm, noroc ca am gasit oameni care sa incerce sa ma traduca, ca altfel ma salbaticeam de tot, ma si vedeai iar inchizandu-ma in casa cativa ani, ca odinioara, si uitand sa mai ies pe motiv de „Nu va mai suport!”. Io-s fericita ca inca nu mi-am pierdut foamea de a comunica, ca dupa aia de care realitate mai stateam eu ancorata in realitate?

Stii de cand mi se spune ca-s greu de inteles? De cand m-am nascut. Intotdeauna am fost asa. Si daca inainte era mai simplu sa ma prinzi, acum, dupa ani de diferite experiente, nu ma mai prinzi decat cand vreau eu sa cobor din tripurile mele si doar si doar daca-ti ofer ghidaj. Desi toti suntem in tripurile astea, pentru ca eu n-am facut altceva decat sa stau sa fiu Observatorul naturii umane, al vietii, a lemotiei pure. Na, si eu, ca orice Observator, am mai facut un experiment, am mai indus o variabila, am mai discutat cu alti Observatori, dar nu-i nimic gresit in asta, iar. Asa invatam.

Si-apoi, fiind atat de frustrata ca atunci cand ies din capul meu si arunc o concluzie lumea nu prea o prinde decat dupa cativa ani si numai daca-s curiosi, a trebuit sa gasesc cai ca sa traduc universul meu interior celui exterior. Ale mele in ale altora. Si invers. Si-am fost si prin Universul ala, si prin celalalt, si prin celalalt. Si prin tripul ala, si prin celalalt. ehe, numai blogul asta cate stie si gandeste-te ca „asta e a mia parte din ce scriu”. Pentru ca-i greu tare sa ma prinzi si eu n-am rabdare sa stau sa astept decat…

Decat daca ma pun turceste jos, in viata, si elimin orice tipar si omul ala se simte in siguranta cu mine. Noaptea, ca eu sunt copilul noptii, urasc ziua si bioritmul meu nu e de zi, am de 3 ori mai multe nopti traite decat zile. Alterat, pentru ca e singurul mod in care pot sa imi incetinesc ritmul ideilor si sa nu incep sa iti vorbesc in formule sau, si mai rau, sa nu mai vorbesc deloc decat cu mine si demonii mintii mele. Si-ti explic si de ce copii si de ce nu e extroversiune sau pitiponceala sau ce altceva mai vrea lumea sa lipeasca aici, pe intrarea in universul meu.

Ai auzit de unde alpha? Ai auzit. Stii ce fac? Iti „inmoaie” Supraeul si lasa Inconstientul sa se manifeste. Da, ti se pare stupid ca am nevoie de ele? Daca si tu te-ai simti prizonier in capul tau si ai reusi sa iesi la suprafata doar cand scrii sau cand te bati cu tine, atunci ai intelege. Si nici macar atunci nu reusesti sa lasi garzile alea jos. De ce atatea garzi? Sa spunem ca am avut norocul sa ma duca viata asta prin atatea cacaturi incat am primit prea multe lectii. Si spun noroc, pentru ca fara ele nu reuseam sa vad toate profunzimile Iadului din sufletul uman  de atatea ori incat sa reusesc sa il invat pe de rost si sa stiu sa scot omul de acolo, fie el si pentru 5 minute doar. Deci unde alpha, fara de care nu prea pot, ca-s speriata de oameni. Pentru ca-i urasc pe toti. Iubesc viata si energia care le-o dau, in schimb.

De ce in pozitie turceasca si pe marginea bordurii in loc de-o banca? Pentru ca am practicat mult meditatia. Aia nu e turceasca, e hindusa, e buddhista, e de la mama, ca si ea o abordeaza cand vrea sa se simta in siguranta. E din trib, din pestera. E pozitia cea mai comoda pentru visat cu ochii deschisi si in care sufletul e cel mai in siguranta. De ce nu pe banca? Pentru ca da, am fost acolo, insa niciodata nu mi-a placut. Snobismul ala e snobism. Cel putin pentru mine. Eu iti dau oricand, bucuroasa, aliura de doamna, lady, boss, ce vrei tu, pe oameni simpli si naturali, cu ideile pe masa.

Mi s-a adus aminte de un trip de acum vreo doi ani, in care paream „sobra si serioasa”. Dar stii de ce acolo doar paream? Pentru ca ma asteptam ca daca facem aceeasi chestie, sa fim aceiasi oameni. Din responsabilitate. In schimb, ce am vazut acolo era un teribilism, frustrari, pe romaneste „oameni cu puta mica”, ascunzandu-se de realitatea din viata lor sub eticheta de „blogger”. Si m-am retras si mi-am adus aminte de ce mi-e dintotdeauna atat de greu sa ma integrez in medii: pentru ca eu vorbesc limba naturalului si ceilalti au invatat una pe care eu tot o refuz, ca patriotul cu engleza: limba socialului fals. 

Habar n-am sa vorbesc falsitatea si acum ajungem la copii. Stii de ce copii? Pentru ca ei inca sunt puri. Inca spera si inca au puterea de a se lupta pentru idealurile lor. Pentru ca inca n-au uitat de ele si inca n-au gasit resemnarea ca solutie. In ei inca mai vad Viata. Si e datoria mea, de om care si-a demonstrat ca resemnarea aia, snobismul ala, „domnia” aia si sobrietatea aia sunt doar forme de fuga de adevar, pentru ca viata se poate trai si ca mine – si nu sunt eu singura care o traieste fara compromisuri si frica, zic, e datoria mea sa ma duc si sa le arat ca drumul asta nu e rau. Ca poti sa-ti bagi Sfanta Papadie lejer in limba sociala, pentru ca desi n-are sa fie usor, au sa fie oameni care sa te inteleaga si sa aprecieze asta acolo. E datoria si responsabilitatea mea, ca generatie care am stat cu un picior in trecut si unul in viitor, cu un picior in Rusia si unul in Europa, unul in conditionarea sociala si altul in rebeliune, unul in arta si altul in matematica, unul in lumea mintii mele si altul in lumea mintii voastre, sa fac orice trebuie ca sa nu las naturalul, natura, Energia vitala, sa dispara din orice element vad. Sa nu moara. Adica, uita-te la americani, ca asa sunt ei. Iti plac? Ca sunt cam prostii lumii. De ce sa vrei sa ajungi acolo? De ce nu intelegi cat de special e orasul asta si de ce oamenii adereaza la muzica asta si ce TREBUIE sa facem prin ea? Si nu doar muzica, ci arta. Toata. De ce sa nu rezolvi problemele pe care le vezi in sisteme, cand asta e singurul tau rol pe Pamant? Sa ajuti Viata sa continue?

Si mai stii de ce copii? Pentru ca un copil inca are puterea sa O vada. Inca are puterea sa isi tina ochii deschisi fara sa se sperie de stereotipurile aplicate de ceilalti. Inca are puterea sa se lupte pentru Ea. Stii ca cei mai buni soldati sunt cei antrenati de mici? Si-atunci, de ce sa nu-i ajut eu in antrenamentul asta, daca vad, cand eu stiu sa simt si bunatatea omului, sinceritatea lui sufleteasca, poate si atunci cand el nu o simte? Cand pot sa ii arat ca ce e rau social nu e neaparat rau natural si nici binele nu e cum se crede. Pe calea scurta, fara sa il doara sufletul si sa riste sa si-l piarda, cu instinct matern. Pentru ca pot si il am si singurii care imi interzic sa folosesc instinctul matern ca sa cresc copiii lumii sunt doar oamenii care nu stiu sa inteleaga ca ce nu ii afecteaza ar trebui lasat in pace. Dar, atentie: cresc matern copiii lumii ca sa poata sa devina generalii propriilor lupte pentru Libertate. Ce pot sa spun, se construieste singura o armata si, well, intotdeauna am fost aia care suflam la scoala daca stiam, recunosc.

Si stiu ca-i greu sa prinzi metafora, pentru ca ti-am mai spus, nici eu nu am rabdare si nici tu nu crezi ca-s sincera, dar stiu ca o simti, ca de aia ai pus intrebarile. Asa ca revenim in trip.

De ce „pitipoanca”? Dar daca ma imbrac cu sapca si hanorac si fac aceleasi gesturi, asa-i ca ma transform in golanca dpdv al perceptiei? Dar daca schimb mediul si ma duc in anii 40, imbracata intr-o rochie dintr-aia cu paiete si o tigara in mana, intr-un club de jazz prin New Orleans, facand aceleasi gesturi, nu devin model de feminitate pentru femeile zilelor noastre? E vorba doar si doar de perceptia din mintea ta. Nu eu fac tabloul, tu il faci. Stiu sa fac toate astea 3, pentru ca pitipoanca, golanca sau femeia fatala sunt 3 perceptii ale naturii umane, de aceeasi intensitate, dar privite prin ochi diferiti. Uneori exagerate, alteori inhibate. Uneori percepute negativ si alteori pozitiv. Dar hai sa iti mai pun o intrebare: daca in locul meu era un barbat, facand aceleasi gesturi, despre el ce spuneai? 🙂

Nu e nimic in nume de rau. Nici nu e treaba mea perceptia altora. Eu doar incerc sa arat cat de multe din perceptia totala pierzi atunci cand indesi omul intr-o cutie cu o eticheta pe ea. Cat de multe pierde el daca te asculta si il afecteaza. Cat de putin conteaza superficialul si cat de important e sa cauti esenta oricarui om. Pentru ca stii de ce? La gratarul asta nu conteaza daca esti batran sau tanar, politician sau vagabond, manager sau salahor, citit sau necitit. E vorba despre ce percepi tu din viata si cat de departe esti dispus sa mergi ca sa darami sistemul si sa eliberezi Naturalul, de ce ai de pus tu pe masa din frigiderul tau, ca sa construim o Cina. Din tine, din ceilalti, din social, din lume, intr-un final, pentru ca fiecare gest afecteaza direct tot Universul. E un haos controlat, crede-ma pe cuvant sau mergi tu singur/a si vezi, pana la margine.

De ce copii? Pentru ca un copil ar fi citit textul de aici si nu si-ar fi spus ca scriu despre mine, ci ca scriu despre el. Si nu, nu in limbaj social, ci in cel natural. Comunicam prin emotii, adu-ti aminte. Ai comunicat astazi cu tine?

Semnat,

o doamna care obisnuieste sa se arunce cu capul in jos de pe borduri. 🙂

Si LE, ca uitasem: iar daca te intrebi de ce o orgolioasa ca mine se face ca nu vede o chestie sau de ce un introvertit se lupta sa socializeze, e pentru ca am o lupta de dus care e mai presus de placerile mele. Prin placeri, fac placerea Naturii si ma ofer ca exemplu. Din pacate, singura nu am cum, am o forta limitata. Dar cand ne adunam toti generalii si ne indreptam furia care ia nastere din agresivitatea noastra spre exterior, cam cu ce forta lovim? Toate frustrarile astea, toata ura asta din noi, toata… Tot. Imagineaza-ti Big Bang-ul, prin agresivitate compensam marimea. Ori ce fac eu aici e sa incerc sa inchei aliante. Nu pentru mine, eu pot sa ma retrag in viata mea si sa-mi vad linistita de ea, ca mi-am facut-o bine, sunt oarecum fericita cand o fac. Dar pentru ei, pentru copiii astia, care se indeparteaza de nucleu si isi plang sufletul, cand sufletul e tot ce au real. Eu tot ce fac e sa-mi joc rolul care mi-a fost dat, robotic, fara vointa, natural. Prin instincte, cu coloana vertebrala, cu sinceritate si intelegere. Ura asta din noi ne face sa credem ca toti sunt dusmanii nostri. Iar cu cei mai buni prieteni, in viata, intai am fost la cutite. Pentru ca in furie ne gasim naturalul. Acum, tot ce trebuie sa facem e sa o canalizam spre exteriorul sistemului nostru si sa n-o mai lasam sa ne manance din interior, nu?

Legaturi

I. imi spunea de halate daunazi si l-am inteles: atunci cand te apuci sa construiesti trepte lipsa in mintile oamenilor, intrebarea legitima pentru cine nu-si da seama ca aia e treapta urmatoare a unui sir logic, pe perceptia cuiva, e „Cat e halatul?”. Asa ca i-am promis ca am sa-mi spun tot tripul. Habar n-am unde am sa ma opresc cu el azi, dar pot sa-mi dau macar cateva lentile de viziune asupra lumii aici.

Daca stai de vorba cu mine, iti dai seama ca eu studiez perceptiile oamenilor sub forma grafica. Ca… Un triunghi. Tu/Eu/Omul se afla in varful unui triunghi echilateral si se uita la oameni printr-un unghi. Pe diferite nivele… Complicat de inteles si asa, nu? Asta e lentila grafica, ca sa-ti fie mai usor sa urmaresti conceptele pe care le lipesc. Am descoperit-o incercand sa-mi fie mai usor sa urmaresc realitatea, asa ca te rog sa iti imaginezi viata ca fiind formata dintr-o sfera de conexiuni. De ce sfera? Pai nu asta e forma geometrica a tuturor lucrurilor din natura? Ma rog, elipsoidala, mai mult, dar pentru ca vorbim de perceptii, deci mintea noastra, o luam ca un rotund perfect, pentru ca perfectiunea e ceea ce cauta omul. E elipsa, da’ ce trece grafic de cerc e exagerare, iar noi cautam echilibrul.

Bun, deci imagineaza-ti o sfera de conexiuni, pe stilul cauza-efect, cu „noduri”/intersectii/decizii de tipul „-„/”+”/”neutru=0”. Pentru ca asta e o alta lege naturala: totul are un negativ, un pozitiv si o zona neutra. Ok? Imagineaza-ti cu mine. Sfera asta este reprezentarea grafica a realitatii tale interioare si apropiate, iar energia care ii da forta sa existe este influenta ta. (De unde si tripul meu cu „Sunt un zeu”). Intrebare logica: daca tu vezi grafic mintea ta ca pe o sfera, universul apropiat tie la fel, omul fiind un sectio aurea a Universului mare, pentru ca se aplica legile naturale la nivel concret/imaginar/emotional, atunci si Universul mare e tot o sfera, nu? E, ma crezi sau te duci cu mintea prin chestiile logice si teoretice si ai sa observi. Stop, nu mergem in fizica cuantica, aia e o alta perceptie, mai ramai putin pe sirul meu logic. Stai sa desenez sau sa caut o imagine, ca e mai usor de inteles asa.

Dar, mai intai, sa-ti explic putin ce inseamna perceptia pentru mine si cum functioneaza in crearea iluziilor.

Eu cred ca fiecare ne uitam la acelasi lucru, doar ca ne mintim singuri. Realitatea, aia adevarata, nu aia care credem noi ca exista, e foarte ordonata. Aparentul haos se creeaza atunci cand ne uitam la ea, insa aplicam imaginatia noastra ca sa o intelegem. Prin imaginatie inteleg ceea ce se intampla atunci cand visezi: inconstientul lasa informatiile libere, insa supraeul nu le lasa sa ajunga in forma pura la nivel constient, ci le transforma, folosind elementele din jurul nostru, astfel incat sa nu vedem exact informatia. De exemplu, in vis, daca ai un sunet langa tine, supraeul are sa-l foloseasca pentru a iti da o informatie mascata. Stii la ce ma refer, nu? 🙂

Well, si cand esti treaz, se intampla aceeasi chestie, doar ca mai accentuat. Si cu mai multe minciuni spuse de mintea ta. Creierul foloseste elementele cunoscute, precum ceea ce te-a invatat viata/ societatea/ stiinta/ spiritualitatea/etc ca e o anumita situatie data si te face sa actionezi conform a ceea ce tu CREZI ca este. (Imi place maxim sa folosesc spiritualitatea ca exemplu de perceptie, pentru ca acolo e cel mai usor sa descifrezi imaginatia). Ce spun eu, de fapt, e ca toti ne uitam la aceeasi realitate, insa o redam fiecare prin propria perceptie. Mai pe scurt, toti vorbim acelasi mesaj, dar fiecare pe alta „limba”, in functie de diferite variabile.

Ori, treaba asta, pentru mine, arata foarte grafic, ca sa pot sa topai mai usor printre concepte. Un concept, pentru mine, e un nod din schema aia de mai sus. E un set intreg de informatii din realitate. Daca majoritatea sirurilor logice se fac pe tipul a+b=>c, deci d, deci… w, exista oameni ca mine care folosesc a+b+c+d+…+w=>(matrice1)=>(matrice1)+(matrice2)+…+(matricen) si tot asa pana la originea ideei de inspiratie pe sfera aia. Cum poti face asta mai usor? Exista sisteme mnemonice, pe care le poti accesa si folosi. De exemplu, cand iti place un lucru, iti place pentru ca i-ai atasat la nivel inconstient niste emotii pozitive de el. Daca esti atent la ce emotii pozitive (care pleaca din niste emotii negative), atunci stii de ce majoritatea oamenilor aleg acel lucru. Insa asta tine de cat de obiectiv poti fi, cata teorie stii, cat ai experimentat in viata si cat de profund poti merge in tine cu intelegerea. Adica, cat de conectat cu latura ta instinctuala esti, dar, in acelasi timp, cat de mult ii urmaresti logica. Yeap, un fel de om vitruvian, unde perceptia instinctului e suprapusa cu cea a logicii si invers, insa te uiti in profunzime si vezi ca sunt doar 2 lentile pe care trebuie sa le aplici la fiecare nivel de intensitate emotionala. Stai ca-ti fac desenul, desi cred ca 80% si-au dat seama cam cum arata asta in imaginatie.

Ooook, asta e din geometria sacra, in 2D. Acum, imagineaza-ti asta in 3D (desparte triunghiurile spatial, ca si cum ai intinde o foaie de hartie decupata – tii minte globurile alea pe care le faceai cand erai mic, sa le agati in brad?) si ca triunghiurile alea sunt perceptii venite din partea a 2 persoane. Asa se construieste perceptia asupra unui segment de realitate. Cu cat esti mai instinctiv, incapatanat, conectat mai mult cu tine decat cu exteriorul, asa cum am fost eu, cu atat tu vezi punctul ala rosu mai aproape de ceea ce stie inconstientul tau ca e decat de ceea ce crede lumea ca e. Dar si aici e tricky.

Pentru ca tu, in mintea ta, cautand sa iti traduci realitatea, e posibil sa ti-o fi tradus prin alte perceptii, precum spiritualitatea sau stiinta sau… Avem nevoie de confirmari. Secretul e sa consideri absolut tot imaginatie si sa elimini tiparele, pentru ca sunt limite. Stii, dar nu folosesti decat elementele. Asa cum eu, de exemplu, folosesc metodele din meditatie pentru a recrea transa creativa mai usor si pentru a topai mai repede din nod de concepte in nod de concepte spre profunzimea sferei sau… si aici e chiar fascinant, spre exteriorul ei. Cat sentiment de liniste gasesti cand te opresti afara…

Bun, back, deci ce spun eu prin lentila peste lentila/caramida peste caramida/doi oameni care se intalnesc la jumatatea drumului, e felul unui om de a percepe realitatea. E o formula care se aplica in mai tot, daca e sa stai sa observi cum se construiesc perceptiile. Ca un aparat foto la care mai adaugi un obiectiv, si inca un obiectiv si tot asa, pana te duci din ce in ce mai departe cu captarea imaginii, insa la nivel mental. Iar asta se intampla doar si doar in mintea ta, pentru ca celalalt isi face alta imagine, in functie de ce vrea el sa creada, de limba lui. De aia, unii se duc pe spiritualitate, altii pe stiinta, altii pe egocentrism, altii pe flori de camp si tot asa.

Ori, ce stiu eu sa fac? m-am fatait mult prin toate tripurile astea si mi le-am ordonat. Mi-am tradus cam tot in emotii si, de-acolo, m-am dus si mai departe. O fac constant si cel mai bine o fac cand am si alti oameni care fac asta langa mine. Ca sa aflu ce e in interiorul sferei, la capatul celalalt de straturi de lentile, am nevoie ca alti oameni sa ma lase sa le folosesc pe ale lor si sa pot sa le traduc ori la nivel stiintific, ori la nivel spiritual. Din fericire, mai exista oameni care pricep ca nu e vorba de halat, ci de profundul concretului in toata treaba asta.

M-am plictisit si a venit mancarea. Am sa mai scriu, dar alta data. Pana atunci, conectati-va cu instinctul si emotiile voastre si fiti sinceri cu voi. Realitatea interioara si aia exterioara au sa arate cu totul si cu totul altfel. Poate data viitoare am sa-ti explic lentila emotiilor, ca sa iti traduci si treapta aia din scara asta pe care coboram. Lasa urcatul, ca n-ai cum urca pe trepte d-alea fara sa fii prea impresionat, pana nu inveti scara pe negativ. Nu vrei sa incepi sa intrebi de halate sau sa spui ca l-ai descoperit pe Dumnezeu, nu? (Ai sa-l descoperi, dar o sa fii baiat suficient de destept ca sa te intorci sa-ti spun ce inseamna imaginea aia si sa conectezi cu interiorul, da? Sau na, orice te face sa continui, daca esti genul care se multumeste cu minciuni.)

Si asta, sa fie acolo informatia cand incepem sa discutam cum se aplica legile exterioare in interior. (Zboara, puiule, zboara):))

Inside trips

Ne stii, dintotdeauna ne-ai vazut. Te-ai intrebat ce ne atrage unul langa altul, care ne sunt povestile, care ne e scopul si viata de zi cu zi. Obisnuiam sa mergem in locuri in care ne simteam intre prieteni, dar ne vedeai tot timpul aproape, impreuna, doar noi si cate unul nou acaparat. Nu acceptam exteriorul decat dupa lungi teste, iar eu eram un caine de paza: mereu observand, mereu ridicand limitele, mereu intinzandu-le o mana cand aveau nevoie, crescand. Eram „mama d3v”.

Si anii au trecut, unii dintre ei sunt sus si au uitat de cei care i-au ajutat. Saluta de parca si-ar fi intalnit cel mult un coleg de liceu. Altii vin si-mi spun „Ma duc, dar ma intorc dupa toti” si nu-i mai vad decat cand se uita de sus la ceilalti. Iar altii se intorc. Asta e testul lor final, dupa zece ani de cand cresc impreuna: te schimbi sau nu te schimbi? Iti uiti originile si fratii sau tii minte cine a fost acolo, cand erai disperat, cand nu stiai pe ce drum sa o apuci? Eu n-am avut familie si mi-am facut-o. Apoi, am daruit-o celor care nu aveau si isi doreau. Unii si-au batut joc de darul asta pretios, dar altii aproape imi fac sufletul sa planga cand vin si-mi spun „Eu sunt aici”. Ei sunt aici. „Ai mei”, dupa reguli vechi, in care exista ierarhie, exista sistematizare, exista roluri atribuite si exista acceptare, exista libertate de expresie pana cand libertatea celuilalt sau a grupului e primejduita. Cum altfel as fi putut construi sistemul asta daca nu dupa felul in care gandesc eu?

„Traiesti in vremuri de mult apuse” imi spunea un nimeni cu impresii de cineva daunazi. „Si nu e nimic rau in asta, dobi, atat timp cat stii sa le adaptezi modernitatii”. Intr-o lume in care toata lumea e frustrata ca se simte neinteleasa si singura, sa stii ca ai oricand acolo, orice s-ar intampla, pe cineva care te accepta si te ajuta si te apara si apara haita si are sa ramana mereu „omul tau”, e mare lucru. E totul. Oameni cu care sa imparti povara farfuriei de maine si a viitorului de peste ani, oameni cu care sa te duci sa cuceresti lumea, oameni de langa care sa pleci cate un an intr-o calatorie de regasire personala dar care sa ramana acolo sa te astepte pentru cand te intorci, oameni care sa ii simti „acasa”, oriunde in lumea asta plecati, asta, copile, e tot ce poti sa iti doresti mai mult de la viata.

Stiu o sora care a lasat o familie pe drumuri fara nici o remuscare. Pe sora-sa! Sau familii care se rup de la rahaturi de casute de chirpici. Si imi stiu lupii ca au fost mereu in spate ca sa ma sprijin pe ei daca sunt in cadere. Asa cum si eu am fost acolo pentru ei. Stiu ca planurile lor nu sunt de tipul „eu fac”, ci „noi facem”. Noi, toti, in haita. Si vad ca pe cine iau sub aripa noastra, se lipeste instant de noi – isi cauta dintotdeauna o familie de genul asta. Din pacate, nu toti trec testele, pentru ca nici nu stii cand sunt, asa cum nici eu nu stiu. Sunt ale vietii, eu doar le observ si spun „Sa ii mai dam o sansa” sau „Aici e gata!”.

„Cati ani ai, d3v?” ma intreba un alt dobi. Am anii in care sa stiu ca diferenta dintre teribilism si curaj nu e foarte mare din exterior si de multe ori nici in interior, dar ca loialitatea celorlalti e tot ce conteaza uneori. Anii in care sa fi stiut si viata de odata si cea de acum si inca vreo multe pe langa, pentru ca-n curiozitatea mea am imprumutat perspectivele altora daca nu am putut experimenta eu tot. Anii in care vin multi si spun „eu tot ce stiu am invatat de la d3v” sau in care ma uit la ei si zambesc ca am reusit sa ii protejez atat de mult incat sa le ramana inocenta, insa fara sa devina fraieri, sa aiba suflet mare si curat, in timp ce nu au nici o jena sa calce in picioare pe ala care i-a calcat pe coada. Anii in care imi suna in minte un vers: „Ma uit la baietii mei si vad ca pe zi ce trece devin tot mai rai…”. Anii in care trebuie sa gasesc solutia buna sa ii scot de aici, inainte sa se piarda, pentru ca sunt speciali: destepti, loiali, cu incredere in sine, curaj, ambitie si putere infinita. Sunt lupi. Iar pentru lupi, sunt Universuri aparte. De creat si de ghidat o haita, insa, e o munca infinita si „e prea multa responsabilitate, nu pot”, asa cum imi spunea Inlocuitorul. Si e. Toti copiii astia sunt responsabilitatea mea si eu trebuie sa gasesc planul ala care sa ii scoata de pe drumul asta. L-am gasit odata, dar in nesabuinta mea, am crezut ca toti oamenii sunt la fel de corecti ca lupii mei de acasa. E usor sa confunzi un lup cu un caine, insa acum am invatat diferentele, nu mai las pe nimeni sa ia drumul din mana mea. Si toti am crescut si ne-am descoperit puterea, e ok, nu mai sunt singura care il gandesc, am oameni a caror perspective pot sa le adun. Ca-n 1, 1, 2, 3, 5, ca asa e totul in viata.

Saw – partea a 3-a

Asa, dupa cum ati vazut in toti anii astia de cand ma cititi ca ma duce mintea la strategii evil, ia ghiciti voi, acum, de ce am stat eu atatea luni ascunsa si de ce sunt eu in Iasi, acum, la o masa rotunda cu Generalii mei, fratii mei lupi. Si dupa cum stiti voi ca percep eu hip hop-ul si ca nu prea fac chestii aleatoriu, precum scandaluri media, cand eu sunt chill si ma doare la basca de toti oamenii care nu mai sunt in Universul meu apropiat si nici nu fac parte din Cauzele pentru care obisnuiesc sa ma zbat.

Pont: „Ai vrut muie? Hai sa ti-o iei, ca o ceri incontinuu de 2 ani! Stai linistit, ca are sa te urmareasca toata viata, asa de lunga o am. Nebuna, zici? Nu, flacau, doar cu zece pasi in fata ta, te-am jucat cum papadia mea am vrut eu, ca daca esti prost, esti, n-ai ce-i face.” :))

P.S: tare mi-ar placea sa vina toti aia care comentau pe net si erau baieti, „rap” si ei, sa vedem cum o zic fata in fata, cand nu mai sunt femeie singura, in oras strain, cu cate 15 care sar sa muste si oameni care fac scandal pe la usa sau „artisti” care vin si ma cauta.

Termin cu asta si ma duc si dupa ceilalti, ca nu-i Moldova chiar atat de proasta si nici rapul nu se simte prin bling bling aici. D-aici incepe arta si noi suntem datori sa o aparam, ca noi chiar stim sa traim hip hop-ul asta in esenta lui, nu ca toti oligofrenii care-l strica doar ca sa bage ei bani in buzunar. Si vorba aia, mie loc de tata si mama mi-a tinut atitudinea asta, ca am trait-o in perioada ei maxima, nu ca altii, invatata de pe net si din egorapul fals si mediocru al altora.


Oldies But Goldies

Categorii

Top Clicks

  • Niciunul
Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :