Archive for the 'Uncategorized' Category



Oglinda spre realitate

[Habar n-am ce s-a intamplat cu wordpress-ul, iar l-au schimbat astia si iar ma bate realitatea. Dar nu-i nimic gresit in asta…]

Asa ca raspund iar. Si iar. Si iar. Cui? Tuturor. Blogul asta e un lung sir de explicatii, in care eu incercam sa arat de ce e bine ca mine, altii de ce e bine ca ei si fiecare intelegea orice voia numai ce trebuia nu. Dar eu am continuat de ani sa fac asta, pentru ca altfel nu aveam cum. De ani am continuat sa fiu eu si sa las oamenii sa inteleaga ce au ei nevoie. Asa ca iar vin in safe spot-ul meu, iar inchid portile mintii si iar dau drumul vocii din capul meu aici. Pentru ca ea e singura care conteaza…

De unde vin? De la un gratar. Un gratar dintr-ala de tipul „Nu vrem acasa, n-avem bani, dar hai sa dam o tura si vedem cine si ce are prin frigider.” Unul o pulpa, altul o rosie, altul gratarul de la aragaz si altul locul. Si nu e nimic gresit in asta. Pentru noi, asa arata viata de ani de zile.

Si mai devreme stateam pe un trotuar, langa alti oameni, cu alte idei. Unul o rosie, unul o felie de paine, altul o pulpa, incropeam de un gratar pentru suflet. Boschetareala eleganta ii spun eu: nu esti nici prea domn, ca nici nu-ti place domneala prea multa, da’ nici chiar ultimul boschetar, ca pe tine nu te-a rapus viata chiar asa, desi iti place la nebunie simplitatea si colegialitatea asta. E libertate.

Si am primit niste intrebari, dar pe mine ma oboseste maxim sa vorbesc cu oamenii, mai ales cand vor sa ma bage fara sa ma cunoasca in cutiile lor si eu trebuie sa ma lupt cu ei sa nu faca asta, asa ca nu am avut rabdare sa explic tot, mai ales ca e greu cand trebuie sa faci dialog si nu monolog. De ce sa ma lupt cu ei cand am atat de multe lucruri cu care trebuie sa ma lupt? Am sa raspund pe rand, ca sa dau link si poate, ca sa ma descarc, si poate, mi-as dori mai mult, ca sa invat mai departe ca viata asta nenorocita are 3 laturi, intotdeauna, in orice situatie: un negativ, un pozitiv si un neutru. Si indiferent din ce perspectiva privesti situatia aia, realitatea este ca si tu esti tot acolo, de aia te uiti la ea si-ti pasa de ea. Altfel, daca nu ai fi conectat, cum ai putea sa o observi? In fine, iar filozofie, oricum pe micul autist din mine il cam bate socialul, asa ca nici n-are rost sa-l mai incerc, ca de 30 de ani tot am incercat sa comunic si n-am reusit. Pnm, noroc ca am gasit oameni care sa incerce sa ma traduca, ca altfel ma salbaticeam de tot, ma si vedeai iar inchizandu-ma in casa cativa ani, ca odinioara, si uitand sa mai ies pe motiv de „Nu va mai suport!”. Io-s fericita ca inca nu mi-am pierdut foamea de a comunica, ca dupa aia de care realitate mai stateam eu ancorata in realitate?

Stii de cand mi se spune ca-s greu de inteles? De cand m-am nascut. Intotdeauna am fost asa. Si daca inainte era mai simplu sa ma prinzi, acum, dupa ani de diferite experiente, nu ma mai prinzi decat cand vreau eu sa cobor din tripurile mele si doar si doar daca-ti ofer ghidaj. Desi toti suntem in tripurile astea, pentru ca eu n-am facut altceva decat sa stau sa fiu Observatorul naturii umane, al vietii, a lemotiei pure. Na, si eu, ca orice Observator, am mai facut un experiment, am mai indus o variabila, am mai discutat cu alti Observatori, dar nu-i nimic gresit in asta, iar. Asa invatam.

Si-apoi, fiind atat de frustrata ca atunci cand ies din capul meu si arunc o concluzie lumea nu prea o prinde decat dupa cativa ani si numai daca-s curiosi, a trebuit sa gasesc cai ca sa traduc universul meu interior celui exterior. Ale mele in ale altora. Si invers. Si-am fost si prin Universul ala, si prin celalalt, si prin celalalt. Si prin tripul ala, si prin celalalt. ehe, numai blogul asta cate stie si gandeste-te ca „asta e a mia parte din ce scriu”. Pentru ca-i greu tare sa ma prinzi si eu n-am rabdare sa stau sa astept decat…

Decat daca ma pun turceste jos, in viata, si elimin orice tipar si omul ala se simte in siguranta cu mine. Noaptea, ca eu sunt copilul noptii, urasc ziua si bioritmul meu nu e de zi, am de 3 ori mai multe nopti traite decat zile. Alterat, pentru ca e singurul mod in care pot sa imi incetinesc ritmul ideilor si sa nu incep sa iti vorbesc in formule sau, si mai rau, sa nu mai vorbesc deloc decat cu mine si demonii mintii mele. Si-ti explic si de ce copii si de ce nu e extroversiune sau pitiponceala sau ce altceva mai vrea lumea sa lipeasca aici, pe intrarea in universul meu.

Ai auzit de unde alpha? Ai auzit. Stii ce fac? Iti „inmoaie” Supraeul si lasa Inconstientul sa se manifeste. Da, ti se pare stupid ca am nevoie de ele? Daca si tu te-ai simti prizonier in capul tau si ai reusi sa iesi la suprafata doar cand scrii sau cand te bati cu tine, atunci ai intelege. Si nici macar atunci nu reusesti sa lasi garzile alea jos. De ce atatea garzi? Sa spunem ca am avut norocul sa ma duca viata asta prin atatea cacaturi incat am primit prea multe lectii. Si spun noroc, pentru ca fara ele nu reuseam sa vad toate profunzimile Iadului din sufletul uman  de atatea ori incat sa reusesc sa il invat pe de rost si sa stiu sa scot omul de acolo, fie el si pentru 5 minute doar. Deci unde alpha, fara de care nu prea pot, ca-s speriata de oameni. Pentru ca-i urasc pe toti. Iubesc viata si energia care le-o dau, in schimb.

De ce in pozitie turceasca si pe marginea bordurii in loc de-o banca? Pentru ca am practicat mult meditatia. Aia nu e turceasca, e hindusa, e buddhista, e de la mama, ca si ea o abordeaza cand vrea sa se simta in siguranta. E din trib, din pestera. E pozitia cea mai comoda pentru visat cu ochii deschisi si in care sufletul e cel mai in siguranta. De ce nu pe banca? Pentru ca da, am fost acolo, insa niciodata nu mi-a placut. Snobismul ala e snobism. Cel putin pentru mine. Eu iti dau oricand, bucuroasa, aliura de doamna, lady, boss, ce vrei tu, pe oameni simpli si naturali, cu ideile pe masa.

Mi s-a adus aminte de un trip de acum vreo doi ani, in care paream „sobra si serioasa”. Dar stii de ce acolo doar paream? Pentru ca ma asteptam ca daca facem aceeasi chestie, sa fim aceiasi oameni. Din responsabilitate. In schimb, ce am vazut acolo era un teribilism, frustrari, pe romaneste „oameni cu puta mica”, ascunzandu-se de realitatea din viata lor sub eticheta de „blogger”. Si m-am retras si mi-am adus aminte de ce mi-e dintotdeauna atat de greu sa ma integrez in medii: pentru ca eu vorbesc limba naturalului si ceilalti au invatat una pe care eu tot o refuz, ca patriotul cu engleza: limba socialului fals. 

Habar n-am sa vorbesc falsitatea si acum ajungem la copii. Stii de ce copii? Pentru ca ei inca sunt puri. Inca spera si inca au puterea de a se lupta pentru idealurile lor. Pentru ca inca n-au uitat de ele si inca n-au gasit resemnarea ca solutie. In ei inca mai vad Viata. Si e datoria mea, de om care si-a demonstrat ca resemnarea aia, snobismul ala, „domnia” aia si sobrietatea aia sunt doar forme de fuga de adevar, pentru ca viata se poate trai si ca mine – si nu sunt eu singura care o traieste fara compromisuri si frica, zic, e datoria mea sa ma duc si sa le arat ca drumul asta nu e rau. Ca poti sa-ti bagi Sfanta Papadie lejer in limba sociala, pentru ca desi n-are sa fie usor, au sa fie oameni care sa te inteleaga si sa aprecieze asta acolo. E datoria si responsabilitatea mea, ca generatie care am stat cu un picior in trecut si unul in viitor, cu un picior in Rusia si unul in Europa, unul in conditionarea sociala si altul in rebeliune, unul in arta si altul in matematica, unul in lumea mintii mele si altul in lumea mintii voastre, sa fac orice trebuie ca sa nu las naturalul, natura, Energia vitala, sa dispara din orice element vad. Sa nu moara. Adica, uita-te la americani, ca asa sunt ei. Iti plac? Ca sunt cam prostii lumii. De ce sa vrei sa ajungi acolo? De ce nu intelegi cat de special e orasul asta si de ce oamenii adereaza la muzica asta si ce TREBUIE sa facem prin ea? Si nu doar muzica, ci arta. Toata. De ce sa nu rezolvi problemele pe care le vezi in sisteme, cand asta e singurul tau rol pe Pamant? Sa ajuti Viata sa continue?

Si mai stii de ce copii? Pentru ca un copil inca are puterea sa O vada. Inca are puterea sa isi tina ochii deschisi fara sa se sperie de stereotipurile aplicate de ceilalti. Inca are puterea sa se lupte pentru Ea. Stii ca cei mai buni soldati sunt cei antrenati de mici? Si-atunci, de ce sa nu-i ajut eu in antrenamentul asta, daca vad, cand eu stiu sa simt si bunatatea omului, sinceritatea lui sufleteasca, poate si atunci cand el nu o simte? Cand pot sa ii arat ca ce e rau social nu e neaparat rau natural si nici binele nu e cum se crede. Pe calea scurta, fara sa il doara sufletul si sa riste sa si-l piarda, cu instinct matern. Pentru ca pot si il am si singurii care imi interzic sa folosesc instinctul matern ca sa cresc copiii lumii sunt doar oamenii care nu stiu sa inteleaga ca ce nu ii afecteaza ar trebui lasat in pace. Dar, atentie: cresc matern copiii lumii ca sa poata sa devina generalii propriilor lupte pentru Libertate. Ce pot sa spun, se construieste singura o armata si, well, intotdeauna am fost aia care suflam la scoala daca stiam, recunosc.

Si stiu ca-i greu sa prinzi metafora, pentru ca ti-am mai spus, nici eu nu am rabdare si nici tu nu crezi ca-s sincera, dar stiu ca o simti, ca de aia ai pus intrebarile. Asa ca revenim in trip.

De ce „pitipoanca”? Dar daca ma imbrac cu sapca si hanorac si fac aceleasi gesturi, asa-i ca ma transform in golanca dpdv al perceptiei? Dar daca schimb mediul si ma duc in anii 40, imbracata intr-o rochie dintr-aia cu paiete si o tigara in mana, intr-un club de jazz prin New Orleans, facand aceleasi gesturi, nu devin model de feminitate pentru femeile zilelor noastre? E vorba doar si doar de perceptia din mintea ta. Nu eu fac tabloul, tu il faci. Stiu sa fac toate astea 3, pentru ca pitipoanca, golanca sau femeia fatala sunt 3 perceptii ale naturii umane, de aceeasi intensitate, dar privite prin ochi diferiti. Uneori exagerate, alteori inhibate. Uneori percepute negativ si alteori pozitiv. Dar hai sa iti mai pun o intrebare: daca in locul meu era un barbat, facand aceleasi gesturi, despre el ce spuneai? 🙂

Nu e nimic in nume de rau. Nici nu e treaba mea perceptia altora. Eu doar incerc sa arat cat de multe din perceptia totala pierzi atunci cand indesi omul intr-o cutie cu o eticheta pe ea. Cat de multe pierde el daca te asculta si il afecteaza. Cat de putin conteaza superficialul si cat de important e sa cauti esenta oricarui om. Pentru ca stii de ce? La gratarul asta nu conteaza daca esti batran sau tanar, politician sau vagabond, manager sau salahor, citit sau necitit. E vorba despre ce percepi tu din viata si cat de departe esti dispus sa mergi ca sa darami sistemul si sa eliberezi Naturalul, de ce ai de pus tu pe masa din frigiderul tau, ca sa construim o Cina. Din tine, din ceilalti, din social, din lume, intr-un final, pentru ca fiecare gest afecteaza direct tot Universul. E un haos controlat, crede-ma pe cuvant sau mergi tu singur/a si vezi, pana la margine.

De ce copii? Pentru ca un copil ar fi citit textul de aici si nu si-ar fi spus ca scriu despre mine, ci ca scriu despre el. Si nu, nu in limbaj social, ci in cel natural. Comunicam prin emotii, adu-ti aminte. Ai comunicat astazi cu tine?

Semnat,

o doamna care obisnuieste sa se arunce cu capul in jos de pe borduri. 🙂

Si LE, ca uitasem: iar daca te intrebi de ce o orgolioasa ca mine se face ca nu vede o chestie sau de ce un introvertit se lupta sa socializeze, e pentru ca am o lupta de dus care e mai presus de placerile mele. Prin placeri, fac placerea Naturii si ma ofer ca exemplu. Din pacate, singura nu am cum, am o forta limitata. Dar cand ne adunam toti generalii si ne indreptam furia care ia nastere din agresivitatea noastra spre exterior, cam cu ce forta lovim? Toate frustrarile astea, toata ura asta din noi, toata… Tot. Imagineaza-ti Big Bang-ul, prin agresivitate compensam marimea. Ori ce fac eu aici e sa incerc sa inchei aliante. Nu pentru mine, eu pot sa ma retrag in viata mea si sa-mi vad linistita de ea, ca mi-am facut-o bine, sunt oarecum fericita cand o fac. Dar pentru ei, pentru copiii astia, care se indeparteaza de nucleu si isi plang sufletul, cand sufletul e tot ce au real. Eu tot ce fac e sa-mi joc rolul care mi-a fost dat, robotic, fara vointa, natural. Prin instincte, cu coloana vertebrala, cu sinceritate si intelegere. Ura asta din noi ne face sa credem ca toti sunt dusmanii nostri. Iar cu cei mai buni prieteni, in viata, intai am fost la cutite. Pentru ca in furie ne gasim naturalul. Acum, tot ce trebuie sa facem e sa o canalizam spre exteriorul sistemului nostru si sa n-o mai lasam sa ne manance din interior, nu?

Inside trips

Ne stii, dintotdeauna ne-ai vazut. Te-ai intrebat ce ne atrage unul langa altul, care ne sunt povestile, care ne e scopul si viata de zi cu zi. Obisnuiam sa mergem in locuri in care ne simteam intre prieteni, dar ne vedeai tot timpul aproape, impreuna, doar noi si cate unul nou acaparat. Nu acceptam exteriorul decat dupa lungi teste, iar eu eram un caine de paza: mereu observand, mereu ridicand limitele, mereu intinzandu-le o mana cand aveau nevoie, crescand. Eram „mama d3v”.

Si anii au trecut, unii dintre ei sunt sus si au uitat de cei care i-au ajutat. Saluta de parca si-ar fi intalnit cel mult un coleg de liceu. Altii vin si-mi spun „Ma duc, dar ma intorc dupa toti” si nu-i mai vad decat cand se uita de sus la ceilalti. Iar altii se intorc. Asta e testul lor final, dupa zece ani de cand cresc impreuna: te schimbi sau nu te schimbi? Iti uiti originile si fratii sau tii minte cine a fost acolo, cand erai disperat, cand nu stiai pe ce drum sa o apuci? Eu n-am avut familie si mi-am facut-o. Apoi, am daruit-o celor care nu aveau si isi doreau. Unii si-au batut joc de darul asta pretios, dar altii aproape imi fac sufletul sa planga cand vin si-mi spun „Eu sunt aici”. Ei sunt aici. „Ai mei”, dupa reguli vechi, in care exista ierarhie, exista sistematizare, exista roluri atribuite si exista acceptare, exista libertate de expresie pana cand libertatea celuilalt sau a grupului e primejduita. Cum altfel as fi putut construi sistemul asta daca nu dupa felul in care gandesc eu?

„Traiesti in vremuri de mult apuse” imi spunea un nimeni cu impresii de cineva daunazi. „Si nu e nimic rau in asta, dobi, atat timp cat stii sa le adaptezi modernitatii”. Intr-o lume in care toata lumea e frustrata ca se simte neinteleasa si singura, sa stii ca ai oricand acolo, orice s-ar intampla, pe cineva care te accepta si te ajuta si te apara si apara haita si are sa ramana mereu „omul tau”, e mare lucru. E totul. Oameni cu care sa imparti povara farfuriei de maine si a viitorului de peste ani, oameni cu care sa te duci sa cuceresti lumea, oameni de langa care sa pleci cate un an intr-o calatorie de regasire personala dar care sa ramana acolo sa te astepte pentru cand te intorci, oameni care sa ii simti „acasa”, oriunde in lumea asta plecati, asta, copile, e tot ce poti sa iti doresti mai mult de la viata.

Stiu o sora care a lasat o familie pe drumuri fara nici o remuscare. Pe sora-sa! Sau familii care se rup de la rahaturi de casute de chirpici. Si imi stiu lupii ca au fost mereu in spate ca sa ma sprijin pe ei daca sunt in cadere. Asa cum si eu am fost acolo pentru ei. Stiu ca planurile lor nu sunt de tipul „eu fac”, ci „noi facem”. Noi, toti, in haita. Si vad ca pe cine iau sub aripa noastra, se lipeste instant de noi – isi cauta dintotdeauna o familie de genul asta. Din pacate, nu toti trec testele, pentru ca nici nu stii cand sunt, asa cum nici eu nu stiu. Sunt ale vietii, eu doar le observ si spun „Sa ii mai dam o sansa” sau „Aici e gata!”.

„Cati ani ai, d3v?” ma intreba un alt dobi. Am anii in care sa stiu ca diferenta dintre teribilism si curaj nu e foarte mare din exterior si de multe ori nici in interior, dar ca loialitatea celorlalti e tot ce conteaza uneori. Anii in care sa fi stiut si viata de odata si cea de acum si inca vreo multe pe langa, pentru ca-n curiozitatea mea am imprumutat perspectivele altora daca nu am putut experimenta eu tot. Anii in care vin multi si spun „eu tot ce stiu am invatat de la d3v” sau in care ma uit la ei si zambesc ca am reusit sa ii protejez atat de mult incat sa le ramana inocenta, insa fara sa devina fraieri, sa aiba suflet mare si curat, in timp ce nu au nici o jena sa calce in picioare pe ala care i-a calcat pe coada. Anii in care imi suna in minte un vers: „Ma uit la baietii mei si vad ca pe zi ce trece devin tot mai rai…”. Anii in care trebuie sa gasesc solutia buna sa ii scot de aici, inainte sa se piarda, pentru ca sunt speciali: destepti, loiali, cu incredere in sine, curaj, ambitie si putere infinita. Sunt lupi. Iar pentru lupi, sunt Universuri aparte. De creat si de ghidat o haita, insa, e o munca infinita si „e prea multa responsabilitate, nu pot”, asa cum imi spunea Inlocuitorul. Si e. Toti copiii astia sunt responsabilitatea mea si eu trebuie sa gasesc planul ala care sa ii scoata de pe drumul asta. L-am gasit odata, dar in nesabuinta mea, am crezut ca toti oamenii sunt la fel de corecti ca lupii mei de acasa. E usor sa confunzi un lup cu un caine, insa acum am invatat diferentele, nu mai las pe nimeni sa ia drumul din mana mea. Si toti am crescut si ne-am descoperit puterea, e ok, nu mai sunt singura care il gandesc, am oameni a caror perspective pot sa le adun. Ca-n 1, 1, 2, 3, 5, ca asa e totul in viata.

Saw – partea a 3-a

Asa, dupa cum ati vazut in toti anii astia de cand ma cititi ca ma duce mintea la strategii evil, ia ghiciti voi, acum, de ce am stat eu atatea luni ascunsa si de ce sunt eu in Iasi, acum, la o masa rotunda cu Generalii mei, fratii mei lupi. Si dupa cum stiti voi ca percep eu hip hop-ul si ca nu prea fac chestii aleatoriu, precum scandaluri media, cand eu sunt chill si ma doare la basca de toti oamenii care nu mai sunt in Universul meu apropiat si nici nu fac parte din Cauzele pentru care obisnuiesc sa ma zbat.

Pont: „Ai vrut muie? Hai sa ti-o iei, ca o ceri incontinuu de 2 ani! Stai linistit, ca are sa te urmareasca toata viata, asa de lunga o am. Nebuna, zici? Nu, flacau, doar cu zece pasi in fata ta, te-am jucat cum papadia mea am vrut eu, ca daca esti prost, esti, n-ai ce-i face.” :))

P.S: tare mi-ar placea sa vina toti aia care comentau pe net si erau baieti, „rap” si ei, sa vedem cum o zic fata in fata, cand nu mai sunt femeie singura, in oras strain, cu cate 15 care sar sa muste si oameni care fac scandal pe la usa sau „artisti” care vin si ma cauta.

Termin cu asta si ma duc si dupa ceilalti, ca nu-i Moldova chiar atat de proasta si nici rapul nu se simte prin bling bling aici. D-aici incepe arta si noi suntem datori sa o aparam, ca noi chiar stim sa traim hip hop-ul asta in esenta lui, nu ca toti oligofrenii care-l strica doar ca sa bage ei bani in buzunar. Si vorba aia, mie loc de tata si mama mi-a tinut atitudinea asta, ca am trait-o in perioada ei maxima, nu ca altii, invatata de pe net si din egorapul fals si mediocru al altora.

Vezi

Acum fix un an, ma simteam la o rascurce de drum prin viata, nestiind care directie mi se potriveste. Ma vedeam, odata, peste 5 ani, casnica, cu copil, maritata, in gratiile unei alte tari si alaturi de un om caruia nu i-a pasat de visele mele, de ce construisem, de ce imi doream cu adevarat. Pe cealalta parte, aveam o cale noua, nebatatorita, salbatica, intunecata, de pe care simteam ca vine un vant puternic, nervos – intotdeauna am iubit vantul. Aveam nevoie de o pauza ca sa pot lua decizia corecta, sa ma regasesc astfel incat sa pot comunica nu doar cu instinctele mele care ma chemau din ce in ce mai tare si n-aveam cum sa le dau curs, ci si cu viata pe care am cunoscut-o, odata, in profunzimea ei, dar o uitasem, lasandu-ma purtata pe valurile altora. Cu libertatea mea profunda, interioara, exterioara, pe verticala si orizontala.

A fost un amic care m-a chemat de 1 Mai la mare. Habar n-am daca el stie ca mi-a schimbat viata, dandu-mi exact ce aveam nevoie atunci, dar stie ca ii sunt recunoscatoare. Tot prin el am ajuns in preajma unui om cu o liniste interioara extrema. Si uitandu-ma la mare, simtindu-i caldura interioara, mi-am adus aminte de mine. Am anulat nunta si am plecat in Bucuresti. TREBUIA sa ma regasesc.

Dar trebuia, intai, sa reinvat bunatatea, caci si pe ea o uitasem. Uitam, asa e in viata. Dar ne readucem aminte daca tinem ochii deschisi, sa o recunoastem.

M-am obligat sa am doar actiuni pure, pentru ca intentiile mele intotdeauna au fost bune, venind din interiorul meu si fiind instinctiva. Stiam sa calc, dar m-am abtinut. Am calcat mult pana anul asta si e ciudat ca doar din intentii bune – unii inca multumesc, altii au ajuns pe drumul meu prin actiunile astea, sunt „oamenii mei”. Am actionat ca un elev la o lectie de rahat, cu un profesor antipatic, dar care stie ca repeta anul daca nu-si obliga neuronii sa retina ce trebuie. „Inainte, Oana, inainte orice ar fi, ai trecut prin rahaturi mai grele, stii sa faci fata”. Stiam sa fiu lup, dar am ales, desi uram asta, sa fiu miel.

Am intalnit cativa oameni care, iar, mi-au schimbat perceptia. Intotdeauna am adunat perceptii, am creat cai de mijloc si am urcat pe tripuri. Nu e o scara simpla, e o scara in spirala. Perceptia e doar o portiune de etaj. Am reintalnit prieteni noi si vechi, m-am bucurat sa ii vad langa mine cand aveam nevoie, le-am multumit in felul meu ciudat pentru asta.

Am simtit totul la extrem in anul asta, toate cele 9 emotii de baza, aducandu-mi aminte ca am mai fost pe acolo, ca apartin lor. Am tradus spiritualitatea altora in matematica si psihologie, ca sa inteleg mai bine extremele lor, portiunile lor de etaj. Am tradus spiritualitatea mea in a lor ca sa poata sa ma inteleaga. Dar unii refuza sa deschida ochii, sa poata urca. Am scris, am scris rauri de litere si mesaje, ca sa iau cu mine pe scara asta pe oricine vrea. In multe limbi. Inca o fac, dar sigur, pentru ca deja stiu mai toate etajele. Stiu cine si unde este, daca mi-a permis sa-l studiez. Stiu, pentru ca am vrut dintotdeauna sa stiu tot si intotdeauna plangea sufletul in mine ca nu am suficiente vieti ca sa aflu tot. Asa ca le-am imprumutat vietile lor. La schimb, am incercat sa repar unde vedeam ceva gresit.

O intrebare mi-a dat cheia finala spre mine: „Stii cine e Lilith?” Nu stiam, asa ca m-am documentat frenetic. Am aflat ca era eu si eu eram ea. Mi-am adus aminte ca Maya e eu si eu sunt Maya. Mi-am adus aminte ca am iubit-o atat de mult incat am scris-o, i-am dedicat momente, vietile altora, o religie. Pentru ca intotdeauna m-am iubit pe mine si ce a fost in Universul meu, nu asta inseamna sa fii lup? Sa te iubesti pe tine si sa-ti extinzi egoismul dragostei asteia spre cei din jurul tau, sa devii din ce in ce mai mare, sa acaparezi intreaga planeta care e ca tine, care respecta regulile clanului tau. Sa calci in picioare orice incearca sa raneasca ce e al tau. La propriu sau la figurat, dupa posibilitati, ca stim sa fim si golani, la baza.

Si partea ciudata e ca totul se conecteaza, vine din aceleasi surse, poate pentru ca eu simt ca apartin mediului lor si suntem pe aceleasi etaje. Cheia de final e prietena cheii de inceput. E o metafora, trateaz-o ca atare si incepe sa o observi in viata ta. Stiu, e ciudat, dar uite ce frumos se aseaza treapta dupa treapta dupa treapta. Nu te speria, uita-te, vezi mai departe, abia atunci ai sa te gasesti pe tine, linistea, tot.

Imi spuneam mai devreme ca am nevoie de ghidaj, sunt iarasi la o rascruce. Apoi, mi-am adus aminte ca de cate ori am cerut in minte ghidaj si am pastrat ochii deschisi, a venit. Scriu ca sa imi dau seama unde sunt. Fa-ti arta pura, instinctiva, plangi, razi, fa dragoste cu ea. Esti norocosul care nu si-a uitat calea. E atat de frumoasa fericirea asta, incat nu te poti abtine sa nu o dai si altora. Ca si cum ai pluti intr-un vid si ai vedea totul de sus. Da, ca un Dumnezeu.

Dar stii ca fericirea nu e ce crezi tu, nu? Stii ca, uneori, fericirea cere sacrificii, o religie proprie? Iti dau o cheie: fii lup, mai stii cum era? Mergi la origine, acolo esti tu, e ea, e el, e tot, sunt ai tai. Acolo e finalul scarii asteia. Am sa-ti scriu, odata, si de ce iubesc rap-ul atat de mult, dar o luam usor, treapta cu treapta. Ai incredere, fara ea nu ai cum.

Una dintre cai

Untitled-1Daca ai vazut ca l-am facut, probabil te intrebi ce am vrut sa spun, stiindu-ma cat de subtil ma duc pe sensuri si cum incerc sa adun cat mai multe intr-un singur simbol. Pot sa-ti explic la toate nivelele, desigur, pentru ca el m-a chemat, nu eu pe el. Mi l-am dorit de mult, insa niciodata nu i-am simtit necesitatea mai mult si faptul ca el e, pana nu am gasit calea spre liniste.

Ti l-as traduce eu, dar mai intai mi-ar placea sa ti-l traduci tu, tie, prin tine. Eu iti arat calea mea aici, dar mai bine ti-ai pune pentru 2 zile intrebarea „Pentru mine ce simbolizeaza, facand abstractie de sensurile ei?” E o cale spre tine. O cheie, cum i-ar fi spus un psiholog axat pe psihoterapia de rezolvare a interiorului unui om, un misticist axat pe cautarea spiritualitatii perfecte, un tehnician obisnuit cu perfectiunea unei retelistici. Da, te-ai prins, am adunat in el sensurile a tot ceea ce m-a fascinat pe mine de-a lungul timpului. Iti dau toate 3 caile, tu alege-o pe cea de care ai nevoie, insa mergi prin tine. Iti recomand sa mergi pe toate 3, evitand concretul. Macar pentru o perioada.

(E ambiguu, nu? Te bag in transa creativa daca ma citesti cu mintea deschisa. Asa scriu si eu, doar, trebuie sa te conectezi pe emotia mea, cand citesti, ca sa intelegi mai bine. Si stiu ca o faci, pentru ca esti in intimitatea casei tale, curios de mine si textele mele, de simbolistica triunghiului si spiralei care tot o bag eu pe gatul oricui e dispus sa asculte, pe limba si prin conceptele lui. E simplu sa iti dau chei prin scris. Arta mea. Inevitabil, ai sa mergi mai departe pe firul logic, mai devreme sau mai tarziu, la momentul potrivit. Ai o muzica buna si un betisor parfumat aprins? Ti-ar prinde bine. Iti dau eu o melodie potrivita, si ea cheie pentru cine a avut urechi sa o auda.)

Iti arat ordinea:
1. E matematic. Elementar. Format din element cu element cu element. Simbol cu Simbol cu Simbol. Paranteze intre ele cu alte paranteze. Un tot… O suma. SUM in matematica. SUNT in latina. Eu sunt tot/9(a noua litera, a treia vocala, 9=3+3+3) insumeaza tot. 1, 1, 2, 3, 5, cand 1 este un element ce reprezinta segmentul de aur=perfectul matematic. Un sir Fibonacci reprezinta un sistem perfect. Echilibru. Un element si cu un element formeaza un al treilea element, cel de legatura intre ele: HOH, electron-neutron-proton, Yin si Yang. E polaritate, tine minte, nu dualitate.

2. E psihologic. Emotional. Emotiile sunt limbi comune pentru intreaga omenire, din toate timpurile. Pentru toate fiintele. Prin ele ne intelegem, din ele exprimam limbajul non-verbal, chimia dintre noi, fizica, biologia. „Energiile”. Emotiile sunt urmatoarea treapta a puterii asupra celorlalti, asupra ta. Nu le poti intelege pe deplin decat daca le accepti pe toate care ti le-a oferit viata. Din negativ se naste pozitiv si din pozitiv se naste negativ, in interior sau in exterior. Sunt 9 emotii de baza, care pot fi interpretate negativ si pozitiv. De care ne temem, dar pe care le dorim cand nu le avem, in varianta lor pozitiva. Accepta negativul. Fara el nu gasesti echilibrul. Cauta scarile. Una cu una cu una, elementar, apoi emotional. Cate 3, cate 3, cate 3. Amintirile raman in creier prin emotii, emotiile repetate te fac sa retraiesti momente. Poate pozitiv, de data asta. Ai controlul elementelor adunate. Eu sunt tot ceea ce sunt, cu bine si cu rau. In echilibru. EGO SUM.

3. E mistic. Filozofic. Te-ai gandit vreodata sa traduci zeii sau totemurile in atitudini, in categorii emotionale? Universul in emotii? Perfectul altora, asa cum sunt zeii. Sa le cauti logica elementara in tine, sa ii desfaci in tot, sa te descoperi in ei, sa incerci sa ii traiesti? Sa iti dai seama cine esti? Carei tipologii te potrivesti? Ce te reprezinta si, in inconstientul tau, acolo unde mostenesti informatia de la amiba incoace, sa calatoresti spre Origine, spre ce au fost stramosii tai si poate au fost inspirati de sau au inspirat pe cel care a creat imaginea zeilor? Sa cauti zeul din tine? Eu sunt Universul. Eu sunt un zeu, care isi controleaza universul interior, apropiat si indepartat. Eu am puterea asupra mintii mele si pot sa blochez sau sa atrag in ele ceea ce vreau sa existe. Sa vad. Sa insumez cu mine. Si trebuie sa constientizez si sa cred asta, ca sa functionez asa cum am fost menita sa functionez. E greu, de multe ori, vazand toti oamenii care incearca sa zmulga increderea asta din mine, insa acum am cum sa imi amintesc cine sunt ori de cate ori uit.

EGO SUM LILITH.

De pe weekend adunate #2

Un el si o ea, intr-o statie de autobuz. El vorbea 80% engleza, da’ nu pentru ca nu stia romana, ci pentru ca STIA engleza, ‘ntelegi tu, muritorule?

El: „Nu exista asa ceva! Daca nu imi esti prieten pe Facebook, nu imi esti prieten in viata reala! Traiesti in minciuna!”

…facepalm.

Nu stiu um naiba fac, probabil am o aura de „Dau confort sufletesc” in jurul meu, ca adun, in general, doar oameni care au o viata fucked up. De obicei, vina e de la ei, rar gasesc luptatori fara sanse, da’ ramane intre noi asta, ca daca le-o zic – pe testate – spun ca am ceva cu ei.

Am fost ieri la LSE, aka lan party. CS:GO e desene animate si generatia asta noua de jucatori nu intelege deloc jocul asta. Ma uitam la 5 vs. 5-uri si n-am vazut o strategie, ceva! Tot ce am vazut a fost apasaci care se duceau cu capul inainte, punandu-se closca, mizand doar pe pac-pac! Nici un mindfuck, nici o rabdare, nici un jucat serios la sunet, nimic. Da-i inainte, iesi ca boul, pune bomba si stai in locurile previzibile. Hell, yeah!

Astia cand au facut CS:GO s-au gandit ei, in marketingul lor, acolo, ca daca pun rosu si galben pe arme, are sa se dea iluzia puterii in inconstient. Da-n Sfanta Papadie, v-ati gandit vreo secunda cat de tare iti distrage atentia rosul ala de la ceea ce ar trebui sa fie enemy-ul? Daca puneati doar o dunga nu tot aia era? Prost sa fii sa joci jocul asta, pe cuvant.

In alta ordine de idei, chiar mi-era dor de o atmosfera de gaming, ca n-am mai luat contact cu o astfel de comunitate de ani de zile. Si na, once a gamer, always a gamer. Oameni simpli, agresivi doar virtual, ca in realitate oricum sunt putin speriati de ceilalti, d-aia si simt nevoia sa se refugieze in jocuri. Mi-a placut, urc pozele pe contul lui Jepcar azi si pe al meu, pe-acolo pe undeva. Recomand sa mergeti sa va destindeti la d-astea.

Actul de curaj suprem

aaaaCitind comentariile din articolul de aici, am realizat ceva: romanii au din ce in ce mai des ganduri sau tentative de sinucidere. Cum am ajuns eu la conluzia asta? Poveste:

Acum vreo 12-13 ani, absolut toata lumea considera sinuciderea ca un act de lasitate. Eu o priveam altfel. Am avut in familie un caz si am dat si eu, de vreo cateva ori, cu subsemnatul prin zona aia. Si nu, n-am absolut nici o jena sa o recunosc. Am fost fata in fata cu moartea, am intrat de 2 ori in coma, am fost ametita de perfuzii si diferite tratamente vreo 3-4 saptamani, m-am ales cu o fobie de medici si cam aici s-a terminat experienta. Am ajuns la concluzia ca daca nu mi-a iesit de atatea ori, clar am o forta vitala prea mare in mine, asa ca ar trebui sa imi respect decizia interioara si sa incerc sa continui, orice ar fi.

Apoi m-am axat pe studiat psihologia la nivel intens, teoretic si practic, prin observatie si aplicatii, ca sa ma repar, ca eram vraiste-bucati-mici. S. imi spunea azi ca de la parinti ni se trage stilul de a cauta in parteneri un egal dominant, un Marc Antoniu. Mnu, desi si ei au contribuit. La mine se trage din studiul asta aprofundat, extrem, al psihologiei: ca sa ma pot ajuta si sa ma inteleg, fara sa fie nevoie sa apelez la tratamente care omoara spiritul (sau fizicul), a trebuit intai sa despic psihicul uman in zeci de mii de bucatele, ca pe un radio stricat, apoi sa-l despic pe al meu, apoi sa-l reasamblez. Ce-a iesit… Eh, daca tu ti-ai asambla propriul Golem, pun pariu ca si tie tot Maya ti-ar iesi. Si-am inteles eu mecanismele din spatele majoritatii emotiilor negative. Le-am si trait ca sa pot face asta, normal. Abia de curand am avut un episod in care nu am mai avut controlul emotiilor, amintirilor si gandurilor si s-a conectat prezentul cu trecutul, pe stilul cauza-efect, ca pana atunci imi interziceam anumite amintiri si emotii legate de ele. Si abia acolo am facut eu pace totala cu mine si cu tot, desi alea 2 zile cat a durat transa asta autohipnotica au fost groaznice ca si traire. A fost nevoie de 12 ani de extreme si introspectie grea si intamplari dubioase ca sa pot ajunge la liniste, iti dai seama ce copilarie fucked up am avut?

Sa revenim. Familiei mele ii era rusine sa spuna ca acea persoana din viata noastra s-a sinucis. Observi ca si eu, fiind crescuta pe dogma asta, am reticente sa spun cine e, dar nu e greu de intuit. Despre tentativele mele, nu a deschis nimeni, niciodata, subiectul. S-a mers inchis, de parca ar fi fost absolut normal ca un copil de 17 ani sa incerce sa se sinucida. Nu m-a intrebat nimeni „De ce?”, „Acum esti ok?”, „Ai nevoie de ajutor?”. Aveam, da’ na, daca n-a fost sa fie a trebuit sa ma descurc singura si sa imi caut o cale de iesire cum am putut. Si a fost a dracului de greu, pentru ca tentativa mea venise in urma a patru (4!) traume. Asta dupa un fond de copilarie traumatizanta la extrem. Majoritatea ies total fucked up si daca traiesc una. Eu sunt ok, da’ neavand ajutor de la altii, m-am ales cu depresii cronice, na. Shit happends, iar. Atunci mi-am gasit puterea interioara, de nevoie mai mult decat ca o voiam. Nu voiam, cine dracului, pe lumea asta, vrea sa ajunga un robotel capabil sa treaca peste absolut orice, fara sa clipeasca macar? Sunt suflet de artist, imi place fragilitatea din mine. A fost o provocare sa pastrez asta, laolalta cu inocenta, naivitatea, increderea in oameni. Si n-a fost deloc usor, iti imaginezi. De aici si vorba mea: „Nu mi se poate intampla rau absolut nimic nou, stiu sa ma descurc in absolut tot. Capul sus, pasii siguri, mergi inainte, ca stii sa faci fata la orice.” Azi mi-a zis cineva ca „Esti extraordinar de puternica psihic”. „Ehe, nene, daca ai sti tu cu ce demoni am stat eu la masa sa joc sah ca sa invat puterea asta…”

Acum nu mai am tentative, mai am doar ganduri, din cand in cand, atunci cand mediul din jurul meu nu intelege ca a avea parte de depresie cronica are ca efect un singur gand: ala de sinucidere. Si ca, automat, ai nevoie de protectie, de un mediu mai pufos decat altii. I-a durut la basca pe toti, oricum, daca am putut sa-mi fac mediul asta, bine, daca nu, absolut toata lumea a incercat sa intre cu bocancii in el, obligandu-ma sa ma debarasez de ei, temporar sau permanent, oricine ar fi fost. Aia e, sunt eu mai sensibila, pnm.

Ani la rand am contracarat impulsul de a renunta cu ideea ca nu pot muri fara sa las o carte in urma, din care lumea sa invete, daca vrea, ceva. Vezi tu? Instinctul de supravietuire are ca esenta ideea ca „Viata trebuie sa continue, orice ar fi”. Daca ea continua prin tine, printr-un copil sau printr-o idee, prea putin ii pasa. E brut, nu e rational, ca noi. Cand ai indeplinit ceva care il incalzeste, te lasa sa faci absolut ce vrei tu. Ultima depresie cronica avuta a fost pana in Noiembrie si a tinut vreo 2 ani, pe diferite nivele de intensitate. In Noiembrie era atat de rau, incat cautam pastile, sfori, sarme prin casa. Norocul meu a fost ca la boschetarul ala nu se gasea nimic alteva decat vant si tipete, iar banii mei se duceau pe mancare, nu mai ramaneau de altele. Si nu a fost noroc ca nu am gasit instrumente, ci ca am cazut atat de profund in gandurile astea, neputand sa le satisfac sau sa scap, incat creierul meu a zis „Bag piciorul, nu mai suport situatia, fac un declic si o duc in hipomanie, sa vada si ea ceva pozitiv in viata si sa aiba energie sa se agate de asta”. Si de-aici stiti istoria, ca am fost atat de fascinata de ce vad si unde ma duce, incat am scris tot. Na, asta cu energia creativa extrema e un efect al hipomaniei: daca in depresie vrei sa iei viata, in hipomanie vrei sa dai viata. Si iubesc starea aia, pe cuvant: somn de 3-4 ore, energie extrema, sinapse cu o viteza uimitoare, gasesti inspiratie in orice rahat. E mai greu sa te faci inteles, ca n-ai rabdare sa prezinti tot sirul logic, dar e amuzant sa zici o cale de tipul A-Z direct si sa vezi cum ala se pierde prin logica de pe la pasul C, D. Uneori te pierzi si tu cand incerci sa explici, ca pe la anumite rascruci te duci pe alte idei, un pic cam mult, ca na, hipomanie, exagerare a creativitatii, ai mai fost pe-acolo si deja e plictisitor, si uiti logica de inceput. Da’ au si parantezele farmecul lor. Bine, ai senzatia si ca toti sunt prosti si cred ca e evident asta, ca majoritatea deveneau din ce in ce mai agresivi cand nu mai intelegeau si eu imi pierdeam rabdarea sa le explic ce mie mi se parea simplu, la mintea cocosului, evident, acolo, in fata lor (Inca fac asta: cum pnm reusesc unii sa nu vada realitatea din fata ochilor lor?!). Na, shit happendsX2, sa traiasca si ei stari d-astea, ca sa duca niste conexiuni mentale mai rapide, e selectie naturala, dude, nu e vina mea ca eu am IQ-ul care-l am si exces de conexiuni neuronale ca simptom de „boala”.

Si, in concluzie, e a dracului de greu sa te sinucizi. Atat de a dracului de greu, incat ii apreciez extrem pe aia care o fac. Iti trebuie atat de mult curaj si putere si vointa si disperare si curaj. Mult, mult, a dracului de mult curaj. Lupta cu tine si cu viata e mic copil pe langa asta. Si romanii incep sa vada din ce in ce mai des asta. Cum? Hmm, banuiesc ca n-ai de unde sti cat de greu e, decat atunci cand incerci sau macar te gandesti ca ar trebui (Ceea ce e simptom de depresie, atentie! Si odata ce faci prima depresie, cam 90% o faci si pe a doua si tot asa). QED: asa am ajuns eu la concluzia ca tot mai multi romani au ganduri d-astea, de-si dau seama ca nu e chiar asa cum credeau ei. Si se verifica teoretic si statistic, pentru ca depresia e a 4-a boala din lume ca si numar de cazuri inregistrate (cate nu sunt luate in evidenta, insa!), iar in Romania e peste tot si daca nu ma credeti, cautati simptomele in ceilalti, o sa va saturati sa le vedeti. Pot pune pariu ca jumatate din familia si cunostintele voastre prezinta simptome, in cazul fericit. Asta-i pont: v-ati gandit ca poate nu-s ei a dracului sau dificili sau alte defecte inchipuite, ci e dezechilibrul asta de neurotransmitatori de vina? (Si daca mai vine vreun dobi si spune ca se poate controla psihic o chestie biologica, il trimit direct s-o intalneasca pe ma-sa de destept ce e, ca daca ar fi asa usor de controlat nu s-ar freca vieti intregi si s-ar dezvolta ramuri de stiinta sa o rezolve. [frustrare off])

Dar hai sa spun o metoda de pacalire a depresiei, testata, incercata, a dracului de functionala: sinuciderea nu exista doar in forma fizica. Exista psihic, exista emotional, exista social, exista moral, exista artistic – in caz ca va intrebati de ce uneori simtiti nevoia sa va bagati piciorul in tot. Sau de ce altii chiar o fac. Dar na, banuiesc ca nu prea multi isi dau seama ca din ideea asta profunda porneste. Toate la fel de multumitoare pentru creierasul nostru, care e cam sec si cam accepta orice-i bagi pe gat, atat timp cat crede ca i s-au indeplinit nevoile. Ca o femeie proasta si fara educatie. El traieste toate realitatile astea la fel de intens, nu ca noi, constientii, care credem ca doar concretul e ce conteaza – la faza asta suntem toti cam prosti, recunosc.

Acum, de fiecare in parte depinde daca alege o sinucidere pozitiva sau una negativa. Poti fi, asa cum am facut eu, omul care isi da reset la viata ori de cate ori ea nu i se pare ok: schimb setul de emotii si atitudini, viata de zi cu zi, locul, job-ul, oamenii din jur, statusul social – mediul, pe scurt. Jonglez prin realitatile astea, ca sa-mi bag inconstientul in confuzie. (Sunt un unicorn, iti dai seama ce magii trebuie sa fac acolo. :)) )

Eu cred ca depresia e doar un simptom al unui mediu bolnav si ca nu in om se gaseste cauza ei. Omul e doar mai sensibil, mai spre Supraeu si valorile lui, si simte asta la un nivel inconstient, atat, pe care nu stie sa si-l explice si de aia se manifesta asa. Psihologii nu cred nimic, nu stiu inca, deci nu lua de bune ce zic eu, testeaza si observa si tu.

Sau poti fi ala care-si da shut down la toate si devine un om de nimic. Valorile morale sunt cele care dicteaza, pana la urma – poti fi pe axa idealurilor sau pe cea a fricilor. ([-inf ––0––+inf]) Acum, daca extrapolezi, poti afla multe despre lume. Sau nu, nu toata lumea e facuta sa analizeze mediul in care traieste mai profund. Unii, pur si simplu, se multumesc sa aiba drept accesoriu niste ochelari de cal, frumos decorati, si cam atat. Cine-s eu sa le spun ca e gresit si ca rateaza mii de experiente, in toate realitatile alea insirate mai sus..? Fiecare cu alegerile lui de viata. Eu aleg sa fiu libera, pe ambele laturi ale vietii. Altii, treaba lor, ca nu suntem pe ulita satului, ca sa ma intereseze de ei prea mult.


Oldies But Goldies

Categorii

Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :