Archive for the 'Nemultumiri' Category



„Te duci la blogul ala ca la maica-ta”

Pe langa ca blogul asta e locul meu de dat cu capul si, de altfel, singurul pe care scriu fara sa-mi pese daca place sau nu place (Ca sa fii sigur ca are sa-ti placa ce scriu, tre’ sa ma platesti – 4 ron/100 – ieftin, zic eu. Asa, e sansa 50-50.), mai e si un instrument simpatic de facut primul pas cand cineva ma calca pe codita-mi sensibila si fragila ca un toporas.

Bre, eu 3 chestii nu suport si 3 chestii ma pot scoate din pepeni pe lumea asta. Nu suport prostia, nesimtirea si autosuficienta. Si daca vrei sa ma iau de tine, ia-te si tu de persoanele care mi-s mie dragi, de munca mea sau de felul meu de-a fi. Cam cum s-a intamplat cu toate persoanele carora le-am aratat o mostra de „ce-mi poate pielea” pe blogul asta. Si, ce e mai rau, e ca intotdeauna, o persoana care ajunge aici e o combinatie de iteme din astea doua dimensiuni.

Ca Loredana, care dupa ce ca a furat marlaneste, asa, ca in codru, a avut nesimtirea sa mai faca si pe victima. Ca M., care facea pe dura, dupa ce tot ea daduse cu batul in balta. Ca tinerelul asta de daunazi, caruia i-am spus pe toate modurile posibile sa isi vada de treaba si sa ma lase pe mine si oamenii din jurul meu in pace, iar el tot insista, si insista, si insista, pana cand i-am dat un ultimatum. Si-apoi iar a insistat – ce-i drept nu la mine, dar la persoanele care mi-s mie dragi.

De ce vin si ma „jeluiesc” pe blog? Pentru ca fiecare, chiar si cel care afirma ca „nimic nu ma raneste”, tine la reputatia lui. Iar reputatia asta este atat de usor de zdruncinat cand stii putin internetul si ai cuvintele la tine, incat mi-ar trebui maxim o saptamana sa transform si-un sfant intr-o persoana de cea mai joasa speta. Si ce e mai frumos e ca genul asta de oameni, care nu stiu sa se opreasca atunci cand trebuie, nici nu stiu cum sa faca fata unei imagini negative despre ei. Ca de aia au si dezvoltat atatea frustrari.

Acum, nu spun ca blogul meu este atat de popular incat sa poata face asta. Deloc, chiar, ca Loredana a ajuns pe prima pagina in Google si e accesata zilnic e pura intamplare (*cough*). Spun doar ca, prin posturile de tipul asta, vreau sa aduc aminte respectivilor ca ne jucam pe terenul meu si ca ma doare fix la basca de reputatia lor. Da, sunt nesimtita cu oamenii nesimtiti si pe cuvantul meu ca noaptea dorm ca un prunc, fara mustrari de constiinta.

Second problem:

Ma enervez repede, dar partea buna e ca ma si calmez repede. Cazul lui Costel a fost simplu: intotdeauna, i-am dat posibilitatea sa aleaga. Asa fac eu pe fata simpatica: ii las sa aleaga, atunci cand intru putin prin mintea lor. „Ba, eu ma joc cu oamenii, ma plictisesc repede si, dupa, ii arunc. Si nu, nu ma joc in stilul ala, ma joc in stilul meu. Stai sau pleci?” Nu-mi stiu „victima” care sa nu aiba cum sa spuna ca el/ ea n-a putut sa aleaga. Asa ma distrez eu, ce sa-mi faci acum…

Well, el a ales sa stea. O luna, doua, a inceput sa ma plictiseasca, pentru ca na, te saturi repede de oamenii care nu au prea multe de oferit, i-am zis „Multumesc de companie, m-am plictisit, move on.”. El nu. „Hrr, miau.” „Bre. Move on, n-auzi? Elibereaza locul, ca-s oameni la rand”. „Bineee, da’ stai sa ma bag in seama cu prietenul tau”. „Nici cu el, du-te tare”… N-a inteles. „Stai sa ma mai bag in seama si cu amicii tai si, eventual, sa nu poti sa respiri fara sa fiu si eu prin preajma”. I-am dat ultimatum, la un moment dat, ca-mi era imposibil sa-l ignor si – chiar si in cazul asta – n-aveam de gand sa ma tin de cuvant. „E ultima oara cand ti-o spun, ca facem tiganeala daca nu ii lasi in pace.” N-a putut sa stea cuminte. Bineeee, treci sa te simti putin la zid, pe blog, poate intelegi ca nu iti mai vrea nimeni compania in zona asta.

Si de aici escaladeaza, ca stiti cum e: de ce sa-si asume el responsabilitatea, cand poate face pe durul. Si amenintari, si etc. Si uite asa ajungem la ce ne intereseaza:

Pe terenul meu n-ai cum sa ma bati. De fapt, n-ai cum sa ma bati deloc. Stiti de ce imi place mie sa ma joc prin mintea oamenilor si cum a inceput toata treaba asta? Nu ca sa le rezolv problemele, ca nu-s Maica Tereza. Ca sa pot sa ma protejez in situatii d-astea si sa am rezolvari in cazul in care li se ridica la cap atentia. Asa ca, pana cand termin eu cu un om, ii stiu toate punctele slabe, toate planurile vietii unde pot sa il ating si am si dovezi legale ca sa il sicanez – ca de aia si apelez la tiganeala, mai ales in spatiul public – pentru ca cea mai simpatica e calomnia. In cazul lui, exista mai multe chestii, da’ le scot de la naftalina cand si daca o fi cazul. Ca de aia si ma plictisesc de oameni – dupa ce le-am testat toate limitele si le-am aflat toate punctele slabe, nu mai am ce face acolo, ca de „momente”, discutii si „idei de viata” sunt plictisita pana peste cap – le-am cam trait pe toate, pana pe la 25 de ani. De vreo 2 – 3 ori. Ce vrei si ce nu vrei. Si mai sunt si antisociala si egocentrista, asa ca oamenii, in general, vin cam pe locul 7 – 8 pentru mine, si-atunci doar asa, de amuzament.

In schimb, treaba e simpla, ca sa nu se ajunga aici. Ai gresit, iti ceri scuze. Sau taci. Nu insisti, nu vii si ma calci repetat pe coada, nu ma freci la cap cu ego-ul tau, fara sa-mi dai posibilitatea sa ma eschivez de el, ca nici eu nu te oblig sa ma suporti. Daca eu am avut omenia si bunul simt sa te las sa alegi, pai lasa-ma si tu, nu ma obliga sa-mi scot armele din dotare, ca-mi distrugi zen-ul si fac ca toti dracii pentru el. Intotdeauna e mai bine sa lasi o portita deschisa si asta, in nici un caz, nu se face prin „Uite ce tare sunt eu”. In tot egocentrismul meu sunt ferm convinsa de o chestie: umilinta are sa aduca mult mai multe decat o rabufnire de ego neintemeiata.

Si da, sunt si sucita, si nesimtita, si orice. Mi-am asumat imaginea negativa si consecintele ei in momentul in care am decis ca sunt prea putine persoane pe lumea asta care sa aiba un rol prin viata mea – si, de cele mai multe ori, renunt si la ele, daca nu imi satisfac nevoile si cerintele. Aia e, ce sa-mi faci acum, perfecta nu pot fi. Dar, cu siguranta, pot fi rea, pot fi un mic Mendark, pot fi a dracu’ si pot sa ignor si sa dau intr-un om cu vorbe pana cand il doare si sufletul ma-sii, nu doar al lui. Ca astea mi-s defectele mele principale si datorita lor ma deosebesc eu de ceilalti. Nonsalanta asta cu care tratez oamenii si care mi-a adus numai de castigat in viata. Pai ce ar fi insemnat sa-mi pese de toate persoanele cu care am luat contact pana acum? M-as fi dus naibii de pe la 22 de ani, direct la spitalul de nebuni. Been there, done that, nu-mi mai trebuie, multumesc frumos. ‘Ete ca-s aici, bine merci, mai puternica decat toti astia care se balbaie in vorbe si la care ma uit in jos si nu depind nici de parerea lor si nici de vreo alta persoana. D-aia imi si permit sa zic oricui „Ma plictisesti”, daca o face, d-aia si domin eu discutia cand ies intre prieteni, d-aia imi gasesc jucarii d-astea umane, care au un scop si o durata bine definite. Pentru ca le pot spune „Daca nu-ti convine, pleaca” si sa continui sa-mi beau cafeaua fara sa ma mai gandesc mai mult de 5 minute la ei.

Pentru fani, mai am doar o idee: am solutie pentru orice pentru ca, stiu ca va este greu sa pricepeti cum e cu logica si calcul probabilitatilor, da’ eu nu fac nimic fara sa am si solutia pregatita dinainte, pentru orice consecinta ar aparea. Si cand spun „consecinta”, la mine in cap e un calcul matematic de genul… M-am decis sa va fac o schema, ca desi v-am zis, tot nu pricepeti, neam:

884857

Intelegi, flacau? Cam asta se intampla in capul meu imediat dupa ce am spus „Da, hai ca ies”. Asa ca ajung la cafea cu orice plan posibil gata facut. In cazul cautarii punctelor sensibile e si mai complicata schema si cred ca mi-ar lua vreo 3 zile ca sa o pot desena, din punctul in care spun „Salut, eu sunt Oana” si pana in punctul in care iti spun „Hai, fa pasi, ma plictisesti”. De planul meu de razboi, nici nu mai spun. Ce sa-i facem, asa-s Sagetatorii, buni strategi, din fire.

Asa ca eu propun ca toate flancurile alea de inamici sa se linisteasca, ca sa pot si eu sa-mi golesc mintea de planurile de razboi, ca m-am plictisit si de ele. Pentru ca uite un pont: niciodata nu am sa ma joc cu oamenii mai destepti decat mine. Pe aia ii respect.

But why..?

Am ajuns la o concluzie: romanii, in general, nu au conceptul de „sef”, in minte. Si nici pe ala de „Am universul meu, chiar nu ma intereseaza de al tau”. De ce, spun imediat.

Imi place sa fiu om. Am principii puternice, de care Supraeul meu e mandru si ma tin de ele si cu dintii, daca e nevoie. Rar imi calc eu peste ale mele si atunci am mustrari de constiinta mult, mult timp, pana uit. Adica, in limbajul colorat al altora, incerc sa fiu cat mai ok cu alti oameni, pentru ca sunt oameni si cam atat. Ori…

Stand stramb si judecand drept, cum am mai spus si prin alte posturi, daca esti de treaba si intinzi un deget, majoritatea iti iau mana si ti se urca in cap, sa te bata cu ea. Da’ nu-i asta problema.

Problema e cand incerc sa fiu om cu oameni pe care ii platesc sa faca anumite servicii si ei trec peste limitele astea, tragandu-se de sireturi si inundandu-mi universul meu, cu al lor. Cum ar fi sa imi explice de motivatia lor de a lucra, de faptul ca trebuie anumite conditii pentru a lucra, ca exagerez cu cerintele, ca banii sunt prea putini. Inteleg, au probleme, au lipsuri au… Dar problema mea care e? De ce trebuie sa ma intereseze pe mine toate astea, mai exact? Deci eu, seful, care colaborez cu el, pentru ceva, schimb doua complezante, si el incepe sa-mi spuna poezia pasarelelor adormite si a vietii lui. Nu e normal. Tertele fapte legate de un job, nu intra in atributia mea, ci in ale colaboratorului. Nu iti place plata, pleci si gata: eu nu te-am intrebat daca iti place sau nu, eu te-am intrebat daca vrei sau nu. Nu ai capacitatile necesare sa faci ceva, nu faci si gata: nu te-am intrebat daca vrei mai greu sau mai usor, te-am intrebat daca poti sau nu. Adica, un fel de „nu ma bate la cap cu problemele tale, ca le am eu destule pe ale mele si nici nu ma intereseaza”. Nu suntem prieteni, nu suntem vecini de palier, nu suntem nimic decat sef si angajat. Ierarhic, eu spun si tu faci. Cam ca in armata, doar ca aici ai permisiunea sa pleci.

Cum eu nu ma plang angajatului ca mi s-a imbolnavit pisica, ca-s rupta de oboseala sau ca mi-e pofta de ceva dulce sau nu, asa nici ei n-ar trebui sa spere de la mine la intelegere. Ca o ofer eu, cand vreau eu, e una. Da’ cand o cer ei, fara sa am eu nici o tendinta spre asta, e partea a doua si nu-i ok.

Si nu e doar in domeniul meu, ca am vazut si prin alte parti. Ca de exemplu vanzatoarea de la magazin care-mi spunea ca frigiderele cu Cola sunt inchise. te-am intrebat eu daca-s inchise sau nu? Te-am intrebat daca ai sa-mi dai 2 doze sau nu. Da sau Ba, atat de simplu. Restul sunt amanunte si nu ma privesc pe mine.

Asa ca, va rog eu, nu ma bateti la cap cu probleme care nu-s ale mele. SI in asta includ lipsa creativitatii, lipsa banilor, lipsa chefului sau a motivatiei. Ecuatia e una: poti tu sau dau altcuiva? Simple as that.

Cum s-ar putea INTR-ADEVAR ajuta copiii abandonati

Textul de la care am pornit ideea este aici.

Mi se par extrem de gresite acest tip de campanii. De ce? Pentru ca as vrea sa ajut, da’ nu am nici jucarii, nici hainute, nici, poate, bani de dat. Cum ar fi, campaniile de tipul asta se adreseaza unui target foarte limitat, de parinti batrani, pentru ca doar nu ai sa-i iei jucaria sau hainuta copilului tau sa o dai altcuiva, si care au bani. Ori, sa ne gandim o secunda: cati parinti batrani mai au jucarii, pe-acasa, intr-o conditie cat de cat ok, si care sa aiba si bani de dat altora..?

Si ca sa nu spune-ti ca-s Gigi Contra, fara a da nici o solutie in loc, eu as face o campanie in felul urmator:

„Adopa un copil pentru o zi”

Ia-l, pe semnatura, desigur, eventual, prima oara, cu un asistent social pe langa tine, si ai grija de el: plimba-l, da-i sa manance, ia-i jucarii, daca asta vrei. Poate te indragostesti atat de iremediabil de el, incat vrei sa-l iei de tot acasa. Eventual, sa se faca saptamanal grupuri de voluntari care, impreuna cu un asistent social, sa mearga cu ei intr-un parc, ceva.

De ce mi se pare gresita campania initiala? Pentru ca e o forma de cersetorie si victimizare (vai, nu avem personal), dar care nu aduce nici o solutie concreta pe termen lung. Si totusi, Protectia copilului si asistentii sociali ce pazesc?!

Later edit: citesc, in comentarii, ca din targetul ala mic s-au gasit, totusi, cativa care au vrut sa ajute, insa au fost intampinati de „asistente iritate” care spuneau ca se da prea mare importanta unor copii si ca pachetele sa fie lasate pe hol, ca au sa ajunga ele unde trebuie, in alta zi… Mhh. Si eu vreau sa faca ceva mai constructiv. Heh.

Facerea de bine e… not ok!

A n-aspea oara cand am vrut sa fac un bine si mi s-a dat peste nas. Si a dracului, ca niciodata nu ma invat minte din experienta, de parca as fi un copil retardat caruia i se explica de 10 ori si tot ca el face. Asta e, „daca am suflet de mama”…

Da’ de data asta am ajuns la o concluzie: oamenii care au nevoie de ajutorul altora sunt, in general, niste pramatii ordinare. Si argumentez dedesubt:

Un om care are niste principii sanatoase – asa cum s-ar cuveni sa fie ala caruia vrem noi sa-i dam ajutor, pe stilul „ia uite mai, ce om bun si fara noroc in viata”, NU ARE NEVOIE DE AJUTORUL NIMANUI SI NICI NU IL ASTEAPTA!!! Pentru ca omul ala se ajuta singur si, intr-un final, prin cinste, munca multa si seriozitate iese la liman! Solutii sunt pentru orice si numai prostii se lamenteaza ca nu le gasesc sau ca nu exista. Omul serios si care vrea, intr-adevar, sa faca ceva, da din coate pana in panzele albe si nu asteapta mila din stanga sau din dreapta.

Si poate am sa fiu acuzata de rautate, da’ nici copiilor si nici batranilor nu consider ca merita sa li se intinda o mana. Pentru ca da, copiii or fi ei nestiutori, da’ poarta 100% genele unor parinti cu rol de pramatii, asa ca sperante prea mari de la ei nu sunt. Si batranii aia, cat de prost sa fii, sa traiesti o viata intreaga si la finalul ei sa astepti ajutor de la niste oameni care si-au trait abia jumatate?! Ca l-a lasat copilul si i-a luat tot: de bun parinte ce a fost s-a intamplat asta. Ca are pensia mica: pai de ce nu vinde toate rahaturile alea pe care le are adunate prin dulapuri? Ca ia luat foc casa si a ajuns pe drumuri: pai pana si copiii stiu ca nu trebuie sa lasi un foc nesupravegheat. El pe ce planeta a trait?!

Si ca sa am un argument solid pentru ce spun eu aici, am sa dau doua cazuri: unul bun si unul rau, ambele reale.

Cazul 1:

In chirie am un baiat care a crescut la casa de copii. Pe flacaul asta, la 18 ani, l-au dat pe poarta afara, avand numai hainele de pe el si fara a avea nici un punct de pornire. Fie si o saptamana, pana iti gasesti ceva de munca, n-ai bani, n-ai unde dormi, n-ai unde te spala. Deci flacaul asta, prostut si needucat cum e el, asa, la 23 de ani isi permite sa stea in chirie, sa fie cu toate datoriile la zi, sa aiba un laptop si un serviciu stabil si sa aiba o viata cat de cat normala. Fara sa fi avut nici un sprijin, de nicaieri! O data nu mi s-a plans ca n-are bani sau ca nu poate plati si, mai mult, daunazi mi-a spus ca daca vreau sa vand locuinta, o cumpara el. Deci bre, se poate, da?!

Cazul 2:

O fata cu anumite probleme, traume, etc, in varsta de 33 de ani. Familie de intelectuali, insa maica-sa are niste complicatii de fereasca-ma, cu cancer, cu chimioterapie, cu etc. Fata asta n-a lucrat o singura zi, in toata viata ei! N-are experienta in nimic, nu stie sa se comporte in societate, iti trebuie o rabdare de otel ca sa o suporti fie si jumatate de ora! S-a apucat anul asta de facultate, ca poate-poate o termina.

Si apeleaza maica-sa la pile, ca sa o bage undeva, sa lucreze: ca daca moare ea, fiica-sa moare de foame intr-o saptamana, ca nu-i capabila sa se descurce singura. Macar pe ultima suta de metri sa invete sa se descurce. Prin cunostinte care isi pun cuvantul pentru ea, ajunge la mine. N-as fi vrut, ca am simtit din start ca nu-i a buna, da’ de mila, de obrazul doamnei care si-a pus cuvantul, din viitoare curiozitate profesionala, am zis ca „hai, ca depun un plus de efort si-i explic de la zero totul”. Ca sa se inteleaga, fata asta nici nu stia ce e ala browser initial sau minimul gramaticii. Ce dreq o fi facut 15 ani in casa nu pot sa-mi dau seama…

Timp de o luna mi-am batut mintea si am explicat de cate 5-6 ori fiecare chichita. 5-6 ori! Si ea tot ca ea facea… „Las-o pe Oana, ca ea e proasta si eu stiu mai bine!”. Si stai la dispozitia ei si trezeste-te din somn sa ii raspunzi la telefon, dupa ce ai dormit 2 ore in 40, ca insista de 10 ori, si ia si-i spune sa nu foloseasca diacritice de 5-6 ori, si, pe ma-sa, ca azi am cedat nervos!

Intr-un ultim mail, imi spune, cu o nerusinare crunta, ca eu nu i-am spus nimic de diacritice si ca „e mult pentru primul serviciu”. De parca datoria mea era sa-i zic „Hai puiul mamii, tu stai si o freaca la rece inca 15 ani, cum ai facut-o si pana acum, ca eu te platesc, nici o problema”. Ma jur, atata lipsa de seriozitate si dezinteres n-am mai vazut decat la alte pramatii, ca si ea, carora am incercat sa le intind o mana. Loredana Salavastru era mic copil pe langa ea – si aia, alta de care mi s-a facut mila.

Si incerca sa ma prosteasca fix pe fata, in speranta ca eu nu vad. Pai normal ca vad, ca de aia sunt unde sunt, nu? Ca am interes.

Deci toate conditiile acasa, un sef dispus sa o invete de la 0 totul, ea pla interes. Lasa ca ma tine mama acasa, pana mi-o iesi par alb la… Si si-a mai pus si femeia aia obrazul pentru ea.

Nici nu merita sa-i dau numele, ca oricum nu o angajeaza nimeni la 33 de ani fara experienta si cand se prezinta in halul asta. Plus ca mi-e mie jena de cunostinta comuna, o femeie pe care o pretuiesc mai mult decat familia mea.

Asadar si in concluzie, invatati de la mine daca eu nu pot: nu intindeti mana nimanui, ca nu se merita. Da, va simtiti o secunda mai bine, mai Maica Teresa, da’ in final, tragand linie dupa toata dezamagirea si toti nervii creati, chiar nu se merita, sub nici o forma. Aia corecti, n-au nevoie nici de noroc si nici de mila, asta e sigur!

Cum ti-i educi, asa ii ai

Pe Facebook am vazut o poza, cu cateva zeci de like-uri, care spunea „Felicitari barbatilor care spala din cand in cand vasele, ca sa usureze munca nevestelor”. Primul reflex a fost sa spun „Ce proaste-s, saracele”. Al doilea, dupa ce si-au facut treaba sinapsele, m-a facut sa-mi dau seama ca ele – saracele – nu au un spirit atat de …rebel, sa-i zicem, astfel incat sa gandeasca in afara tiparelor.

Da, acum 100 si chiar 50, ba chiar si 15 ani in urma, era nevoie ca cineva din familie sa stie sa spele, sa calce, sa gateasca, sa… Na, sa faca treburile astea necesare unei familii. In general, pastrandu-se modelul traditional, ramas din perioada in care femeile stateau acasa si barbatii munceau campul – foarte funcional, de altfel, la vremea lui, pana acum vreo 15 ani – femeile erau alea care faceau toate astea.

Partea foarte misto, de acum, e ca S-A INVENTAT TEHNOLOGIA! Si-atunci ai masini automate de spalat, ai fier de calcat cu aburi, croitorii la tot pasul, retete de bucatarie pe Google! Astfel incat si un urangutan ar putea face toate chestiile astea si nu mai e necesara o intreaga stiinta a gospodariei, majoritatea putand fi facute in 5 minute si 2 click-uri.

Si pentru vase sunt masini de spalat – foarte faine, de altfel – da mai este si o a doua solutie: le spala cine are chef. Eu, in general, cand vine vorba de chef de vase, valoarea e constant la 0. Nu-mi place pentru ca: n-am rabdare deloc (oricum ar iesi ceva de mai bine nu faceam, din cauza asta); imi stric unghiile (feminin, stiu, da’ pentru ca n-am rabdare, p-astea le fac doar cand e nevoie si atunci ma dau cu oja inclusiv pe coate, asa ca de ce sa imi aduc la lumina latura slaba daca nu e necesar?); ma doare spatele (eu sunt inaltuta, din fire, si intotdeauna chiuveta e prea jos pentru mine + ca si asa ma doare spatele tot timpul de la stat prea mult la comp); sunt eco-stupid (adica de grija copiilor din Africa, reduc pe cat putinta consumul de apa, la orice activitate care o implica – d-aia la mine spalatul a 3 farfurii cu un firicel de apa dureaza 10 minute – inchide-te apa, deschide-te apa, taraie apa); n-am chef si am spus ca n-am rabdare?

D-aia la mine, in afara datilor in care a fost absolut necesar, a spalat mama, in aia 10 ani cat am stat cu ea, inainte de asta bunica si dupa asta prietenul sau amicii – in functie de dotarile din perioadele alea. Saracul Razvan, fericita sa-i fie viata, ca m-a scutit pe mine de niste momente tragice. Cand creste pisica asta, am s-o invat pe ea sa spele, si mi-am luat de grija.

N-am permis niciodata unui prieten sa stea si sa se uite in timp ce eu fac treburi gospodaresti. Azi gatim? Bine, nu stii cum – ia si curata ceapa asta. Nu stii nici asta cum? Repetitia e mama invataturii. Si dupa aia spala si vasele alea. Facem curatenie? Hai, eu sterg biroul, tu strange hainele astea. Spalam? De sortat le sortez eu, ca mi-e in natura sa fac diferente intre culori si materiale. De aici te descurci, ok? Si tot asa.

Trebuie sa ai 0 personalitate si coloana vertebrala ca in epoca in care femeia munceste cot la cot cu barbatul, pe camp, sa vii acasa si sa dai like la poze in care te bucuri ca „din cand in cand”(!) mai spala si barbaul un vas. Pentru ca intr-o relatie, acum, e vorba de egalitate si nu de unul care e sclavul – slujitoarea/majordomul/femeia de servici – a celuilalt.

Si ce mi se pare si mai amuzant e ca, nu de putine ori, cand afirm chestia asta cineva tot incearca sa ma contrazica, aducandu-mi argumente puternice de tipul „pentru ca asa trebuie”. Si mai amuzant e ca, in lenea lor, barbatii sustin aceste modele, inca, iar femeile sunt cei mai inversunati aparatori ale lor. Ori asta e stupid: de ce ai lupta pentru pastrarea a ceva menit sa iti aduca un efort dublu fata de al partenerului? Mai ales cand ai la indemana atatea modalitati incat sa supravietuiesti si fara sa incerci sa ajungi la rangul de artist in ale gospodariei…

Omelette du fromage

Am un prof. Si eu, sa ma laud ca inca mai tocesc putin bancile scolii (vreo 6 ani de-acum incolo). Si proful asta e atat de plictisit de materia lui pe care o preda cate 2 semestre, la anul intai, si in care nu se descopera nimic nou, niciodata si care, colac peste pupaza, nici macar nu se mai foloseste, ca reuseste, cumva, sa molipseasca de plictiseala si sala de curs, in cel mai scurt timp.

Si azi am fost si eu la ora lui, ca vreau neaparat sa pricep cum e cu mamutul asta, ca imi trebuie pentru licenta. SI – recunosc – din cand in cand mai schimbam si eu o vorba cu prietenul din dotare, in special cand nenea repeta pentru a 4-a, a 5-a oara aceeasi chestie. Da’ dupa, cand incepea o idee noua, reveneam la ce spunea el acolo…

In schimb, in spatele meu, era o pustoaica la vreo 20 de ani, care – pe langa ca i s-a parut ca este geniala, de a repetat de 3 ori, cand a recunoscut piramida lui Maslow, avea prostul obicei sa il tot ia la misto pe prof. Parte care, parca, imi aduce aminte de alte si alte specimene de le-am tot vazut eu prin scoli. Si mi s-a parut atat de stupid gestul asta – 1, pentru ca eu nu mai intelegeam nimic si 2 – pentru ca e vorba de respectul fata de ceilalti si, in special fata de profesor, in sine.

Sa ajungi titular de curs, la o universitate de tipul UAIC, nu e deloc usor. Da’ chiar deloc. E vorba de zeci de ani de munca si ambitie, in spate. Sa stai sa predai o materie mamut, an de an, zi de zi, iar nu e usor. Iti trebuie o rabdare de fier. SI-apoi, omul are 20 de ani, poate, de activitate ca psiholog. SI vine un putoi d-asta, de 18 ani, care abia si-a strans mucii de pe bancile scolii si i-a mutat pe cele ale facultatii, si il ia la misto si se considera mai desteapta si mai „Cool” si mai ce ciocolata Sfintei Papadii o mai fi crezut ea ca face. Deja asta e lipsa de respect fata de viata omului aluia, fata de aia care vroiau sa asculte, acolo si fata de ea, ca isi irosea timpul ei si rata informatii nu neaparat pretioase, da’ transmise de la un om care ar fi avut ce s-o invete.

Abia astept sa scada numarul studentilor din facultati, ca parca-s prea multi care nu pricep exact ce fac ei acolo si de ce isi pierd cativa ani prin ele, facand pe desteptii, cand ei sunt atat de idioti ca nici nu-si inteleg scopurile.

In alta ordine de idei, vroiam sa va vorbesc despre „Blestemul lui Gauss”, da’ mi-am adus aminte de idiotenia aia si m-am enervat. Oricum, las un subiect de meditatie, pentru cunoscatori.

Loredana Salavastru – a nu se lucra cu ea!

Mi-am spus ca nu am sa fac asta, nu sunt razbunatoare si inteleg omul, de obicei. Dar cand nesimtirea depaseste orice limita, atunci trebuie luate niste masuri, ca sa nu se mai arda si altii. E prima oara si, sper eu ultima, cand fac asta, dar merita trecuta in memoria Google, pentru ca nesimtirea de genul acesta e… Nici nu am cuvinte sa o descriu – eu, redactor de atati ani. Pur si simplu sunt fara cuvinte. Daca nu ai rabdare sa citesti pana la capat, fac un rezumat: nu merita sa o angajati pe Loredana Salavastru, pentru ca e simpla pierdere de timp, de bani si de nervi. Aveti profilul ei de pe bestjobs aici, ca sa nu existe nici un dubiu in privinta identitatii sale.

Poveste:

Loredana Salavastru a fost colega de servici cu prietenul meu. Din oarecare motive, amandoi au parasit firma respectiva si domnisoara Loredana Salavastru isi cauta de lucru, desigur. A vorbit cu prietenul meu, sa colaboreze cu mine. Desigur, venind din partea lui, am inceput o colaborare.

Initial, Loredana Salavastru a lucrat pe traduceri. Calitatea era foarte slaba, iar editorul pierdea cateva ore bune cu corectura traducerilor ei. Mai miloasa din fire, dupa ce prietenul mi-a explicat situatia ei (sta in gazda, nu are de lucru), am dat vina pe necunoasterea unei limbi straine si am acceptat sa o mut pe redactare de articole, pentru ca mai mult se pierdeau bani in urma corectarii, decat se castigau.

Primul lucru pe care l-am spus cand am discutat cu ea despre cum vreau articolele e ca le vreau originale. Am subliniat chiar, de mai multe ori, acest aspect. Primul articol, cel de proba, a fost aproape perfect. Am acordat circumstante atenuante, nimic ce editorul nu ar fi putut rezolva in cateva secunde. Loredana Salavastru era o fata simpla si avea nevoie de job-ul asta.

La o a doua tura de corectare, am gasit paragrafe intregi copiate din alte texte si, colac peste pupaza, acestea aveau si alta culoare decat restul textului – nici de furat destept nu a putut fura. Am vorbit cu ea si i-am explicat frumos ca asa ceva este inacceptabil, explicandu-i ca daca firma pierde contractul, pierde si ea si ca nu putem sa ne batem astfel joc de banii clientului. Loredana Salavastru mi-a dat dreptate, si-a cerut scuze si a zis ca nu mai face. I-am platit pentru ce a lucrat si am purces la realizarea unui al doilea set de articole.

Al doilea set de articole venit de la Loredana Salavastru era plin de greseli gramaticale, typo-uri si cu o acuta lipsa de logica si fluenta. Dupa 3 ore de corectat, editorul a cedat si mi-a aratat si mie ce texte erau scrise. Desigur, am discutat cu ea si, la fel de frumos ca prima oara, i-am spus ca eu nu pot da banii pe asa ceva, ca ma costa mai mult ata ca fata, ca ea vinde un produs si eu il cumpar dar ca nu are calitate deloc. Dar(!) ca daca le corecteaza frumos, i le platesc, ca sa nu fi muncit degeaba. Le-a corectat, a insistat de vreo 3 ori sa ii dau banii, pana am avut eu timp sa fac asta. Greseala mea a fost ca nu m-am uitat peste articolele primite, in mare pentru ca mi s-ar fi parut logic ca, daca iti zic ca nu le platesc daca sunt gresite, si fiind in situatia de a fi muncit degeaba, sa iti dai putin interesul, in special pentru ca cineva si-a pus obrazul pentru tine si apoi pentru ca deja primisei niste treceri cu vederea. Loredana Salavastru nu a crezut ca mine, din pacate, asa ca mi-a facut texte traduse cu Google Translate si nu a avut nici macar bunul simt de a da propozitiilor un sens. Astfel, am primit minunatii de acest gen:

„Biserica din zona muzeului are forma de cruce inscrisa cu influente gotice” care tradus in engleza mot-a-mot arata astfel: Church of the museum has a cross inscribed with Gothic influences.

sau

„dau nastere unei atmosfere orientale, accentuata de prezenta micile magazine si tarabe ca in bazarurile Multiple biserici bizantine transformate in moschei in partea de vest a orasului vechi vechi. Moscheea Suleiman, cu acoperisul roz este cladirea care domina cartierul turcesc.. ” = „give rise to an oriental atmosphere, enhanced by the presence of small shops and stalls that bazaars Multiple Byzantine churches turned into mosques in the western part of the old city old. Suleiman Mosque with pink roof is the building that dominates the Turkish district”.

Textele deja platite trebuiesc refacute, acum, cuvant cu cuvant.

I-am dat domnisoarei Loredana Salavastru destule sanse si circumstante atenuante, am spus ca este o fata care vrea sa munceasca si asta este de apreciat, insa, de data aceasta, milostenia m-a cam costat grav pentru ca, se pare, domnisoara Loredana Salavastru este de o lene si o neseriozitate ce nu are nici un fel de limita.

Asadar, va recomand sa nu o angajati pe Loredana Salavastru sub nici o forma, daca tineti la banii si nervii dumneavoastra!

Oamenii din Rosia Montana mor de foame

Daca mai aud o data mesajul asta (si Vara nu dorm de la Connect R), fac omucid in masa si le fixez tuturor pancarte, pe cap, pe care sa scrie „Sunteti idioti, ba!”
Vreti sa stiti adevarul despre oamenii din Rosia Montana? Vi-l spun eu: sunt niste lenesi, carora le place sa se victimizeze, si cam atat! „Vai, saracii, traiesc fara locuri de munca si in somaj”. Saracii. Ce sa spunem! Si ce-i opreste sa munceasca, mai? Ca 90% dintre satele si micile orasele din Romania nu au nici mine, nici fabrici, nici nimic. Si iaca oamenii de acolo nu se mai plang, ci se descurca.
Pai asa si eu as vrea sa practic DOAR meseria de boss, sa stau comoda pe sofa, si sa dau directive. Pana cand am sa ajung la stadiul asta, am sa ma plang ca ONG-urile nu lasa canadienii sa ma incoroneze si am sa mananc din strugurii moka pe care mi-i da statul.
Faptul ca Rosia Montana traieste in saracie e doar vina oamenilor de acolo! Pen’ ca nu-i opreste nimeni sa invete o meserie, sa se mute, sa dezvolte putin turismul, daca tot au atata mediatizare, sa isi construiasca o sera sau orice altceva ce le-ar aduce un ban. Eu n-am nici mina si nici posibilitate sa-mi plantez rosii in apartament. Da’ de foame nu mor. Iar daca eu, un amarastean dintre 4 pereti de beton, nu ma plang de cum nu ma lasa ong-urile sa dau la tarnacop, ei de ce o fac? De lene, asta e raspunsul concret.
Adevarul e ca oricui i-ar placea sa stea degeaba si sa se planga, in timp ce primeste somaj si da o dusca la carciuma din sat. E plina lumea de ratati d-astia.

Cum as rezolva eu problemele cu politicienii

As face examen anual, ca la scoala, unde examinatorul e „poporul”(sau ce-a mai ramas din el). Un fel de referendum anual, de genul „Dom’le, v-a placut ce-a facut asta in anul care-a trecut?” „Poporul” voteaza. Daca-i „Da”, merge candidatul mai departe. Daca nu, organizam scrutin de vot si gata. E imposibil sa nu poti face nimic intr-un an intreg ca primar/presedinte si ce-or mai fi ei pe-acolo.

Numai ca mentalitatea romaneasca are o meteahna, ramasa mostenire de la iubitul nostru conducator de ne-a dat cravatele rosii: Nu stie ca politicienii depind de popor si nu poporul de politicieni. Era o imagine pe 9gag, la un moment dat (pe care ma duc 2 secunde sa o caut, daca nu o gasesc v-o explic). Asa, am gasit-o.

Sau poate doar romanii care au mai ramas nu sunt in stare sa gandeasca. Uneori am impresia, atunci cand merg pe strada, ca sunt intr-un bar, pe la ora 6 dimineata, in care mai vezi doar p-aia fara nici un rost prin viata ca au ramas. Si poate cate unul aflat acolo din intamplare sau care mai sta doar pentru ca prietenul lui betiv a adormit pe scaun.

Nu pricep, cum sa te prosteasca Nichita in halul asta? Sapand cu 2 saptamani inainte de alegeri santuri prin Iasi, dupa ce n-a facut nimic 4 ani..?

Mi-au luat si locul asta

Aveam si eu un loc unde ieseam in weekend si ma „destresam”. Imi placea, mie, ca toata lumea e pe treaba ei, toata lumea face ce simte, era mare si aerisit si, ce era cel mai important, avea muzica ok. Da, la Underground ma refer. Nu era superba muzica aia, da’ oricum era de 3 ori mai buna decat Inna. Si cum a inceput declinul locului astuia?

Intai au aparut 2 hipsterasi timizi. Cu papionul lor si ciorapeii rosii, stateau cuminti la bar si nu incomodau pe nimeni. S-au simtit bine si si-au mai adus 2 prieteni data viitoare. Apoi astia 4 au adus alti 8.. SI tot asa, pe efectul bulgare de zapada, s-a umplut locul ala de hipsterasi care n-aveau alta treaba decat sa stea in mijlocul ringului in timp ce-si beiau berea si stateau de vorba cu prietenii, in care nu mai incapeau de tine si, implicit, nici tu de ei, si in care locul a devenit lipsit de oxigen din cauza fularaselor si palariutelor lor.

Apoi s-a adaptat si barul la noul val de clientela. Intai au bagat un Likke Ly, apoi un remix la ceva, niste dubstep – ca acum e cool sa asculti dubstep, au scos seara rock. Mai nou au bagat si selectie la intrare: „Colegul nu poate intra ca e prea obosit”. Pai „a fi obosit” era farmecul barului aluia. Ca fiecare era obosit de la ce munca vroia el si nimeni nu dadea doi bani pe asta. Incet, incet, cei care veneam acolo mai des am inceput sa ne cautam alte locuri. Eu, pe-al meu, nu mi l-am gasit, inca. Da’ tot se simte bine cafeaua in Sofanny sambata seara sau plimbarile pana la Ciric.

Aseara am trecut pe-acolo sa-l caut pe Kirchoff. Am intrat pe Likke Ly sau ceva de genul, am iesit pe un remix house la Smack my bitch up si, in drum, m-am ciocnit de un tigan din Pacuret, cunoscut pentru talentele lui la a intra fara bani intr-o locatie si a iesi cu buzunarele pline.

Acum stau si eu si ma intreb: de ce ai schimba o formula care ti-a adus succesul si te-a consacrat? S-a manelizat si crasma asta…

Si a doua intrebare: de ce toate barurile cu muzica rock sunt insalubre, lugubre si intunecate? Adica noi, astia de ascultam rock, n-avem si noi voie la o buda normala, o lumina in incapere sau o altceva decat o bancheta de lemn la masa? „A asculta rock” nu e un sil de viata, asa cum percep asta majoritatea romanilor cu 0 cultura si logica, e aprecierea unei arte. Nu am vazut niciodata ca un muzeu dedicat alora de le place Picasso sa fie insalubru, fata de al alora care privesc Van Gogh.

Si a treia nemultumire si ultima: de ce, Doamne fereste-ma, ai face un remix house la Smack my bitch up de la Prodigy? E ca si cum eu as desena o mutra de om si cineva ar veni si i-ar pune coarne, pentru ca asa i se pare lui ca arata mai bine. Muzica e arta si arta e menita sa ramana si sa fie prezentata asa cum a avut viziunea respectivul artist, nu? Sau DJ-ii astia se cred ei mai buni decat artistii respectivi? Am vazut maxim 1% remixuri care sa fie mai bune decat originalul. In rest, doar niste incercari penibile de a spune „Nu sunt in stare sa-mi fac propriile mele piese, da’ ma cred mai bun decat artistul X”.


Oldies But Goldies

Categorii

Top Clicks

  • Niciunul
Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :