Archive for the 'd3v' Category



Me just being me

Stii cand spuneam ca habar n-am sa comunic ce simt? Nu-s eu de vina, e vina limitelor celorlalti. :)))) Glumesc, da’ se explica clar aici.

Micii demoni din curtea mea

Eu stiu ca n-am reusit niciodata sa urasc sau sa fac rau cu buna stiinta cuiva, nici macar atunci cand altcineva, in locul meu, ar fi bagat un cutit in persoana aia. N-am reusit si cu asta basta. Intotdeauna am vrut sa ma simt eu aia care poate merge cu capul sus si spatele drept, chiar daca eram cea care picam de proasta. Sunt ferm convinsa ca exista un soi de karma si ca toate cacaturile care le facem celorlalti ni se intorc si incerc si eu sa ma simt razbunata in felul asta.

Ma, viata mea nu e rea. Chit ca mi se intampla tampenii, in mare din rautatea celorlalti (iti dai seama ce victima sunt?), fac eu pe naiba-n 4 si le rezolv si mi-e chiar bine. Cum obisnuiesc sa spun: eu n-am un inger pazitor, am o echipa intreaga. Sunt suparata, deprimata, dezechilibrata atunci, pe moment, da’ la un moment dat ma mobilizez, pun piciorul in prag, opresc procesul de autodistrugere – ca asa ma manifest eu cand sunt suparata rau – si incep sa repar. Cam cum s-a intamplat si cu mutarea asta a mea, ca a fost o miscare de tipul „Nu mai pot sa o rezolv aici, ma mut naibii si o incep de la 0, daca tot tre’ sa platesc chirie undeva”. Da’ cum imi este mie bine, asa, am niste demoni dupa mine de moara Sfanta Papadie daca stiu cum ii car pe toti.

De exemplu, mai nou mi-e frica sa mai investesc ceva, orice, in oameni, dupa ce investitia de ultima oara m-a facut sa pierd tot, tot, pana la ultimul rahat care-l acumulasem. Norocul meu ca am salvat pisica si vreo 8 valize. Din vreo 6 masini, ca sa intelegeti si sa nu mai punem la socoteala si pierderile care nu se pot cuantifica material. Because people sucks, that’s why, in fine… Si cum stau eu asa si investesc ceva, orice, intr-un om, incepand de la 5 minute si pana la, nu stiu, o tigara, la primul semn ca ala nu apreciaza sau ca nu se implica destul sau nu valorifica investitia aia cum trebuie, mi se ridica parul pe spate, ma dau de 3 ori peste cap si ma transform in varcolac. Si nu e ca omul ala n-ar avea nici o vina – ca de ce Sfanta Papadie ai irosi ajutorul unui om sau l-ai desconsidera cand oamenii care sa investeasca in tine, in ziua de azi, sunt atat de rari… Mi-e ca nu mai stiu sa tac sau sa las de la mine si ma agit pentru orice rahatel. Si nu e ok pentru sanatatea mea psihica, sociala, emotionala si ce alte tipuri de sanatati mai zburda libere pe-acolo. Ca-mi apar riduri noi ca ala iroseste o tigara sau o vorba sau timpul meu sau orice. Ca am avut talentul sa intalnesc oameni care dupa ce am investit in ei, mi-au scos ochii ca-s vinovata de ceva – orice – numai sa pice ei in picioare. (Iar sunt victima, nu-s eu simpatica?) Ca am invatat ca nimanui nu-i pasa ca tu pierzi ceva cand investesti si ca toti sunt mega – egoisti si dupa ce si-au vazut sacii in caruta, p-aci ti-i drumul si-ti mai arata si degetul mijlociu. Ca why not, sa fim oameni pana la capat, nu?

Si asa se face ca am inceput viata de la 0, cu oameni noi, da’ care trag pacatele alora vechi. Ceva, ceva, tot au facut ei in trecut gresit, ca-i treaba aia cu karma de la inceput. Ca-n bancul ala cu nevasta: „femeia trebuie pocnita o data pe luna, ca stie ea de ce”. Hop si eu, calare pe oameni: „n-ai de gand sa-mi arati degetul mijlociu si s-o tai cu sacii mei in caruta, da’ te pedepsesc preventiv, ca asa e bine”.

Si-un alt demon l-am descoperit asa, ca si revelatie uitandu-ma pe Facebook – sa nu ziceti ca Facebook-ul e degeaba: ca cica iubesti cand te intrebi cum poti sa-l faci pe celalalt fericit. Si cica ala in care te intrebi cum te poate face celalalt fericit e atasament. Si eu care credeam ca-i maturizare… Spirit practic, hai, sa-i spunem de la mine. Concluzia e ca eu habar n-am sa iubesc, ca eu investeam in ceilalti asteptand sa mi se ofere inapoi. Ca-n capul meu, iubirea se traduce cam asa: iti dau ceva, esti fericit, si ma faci si pe mine fericita, ca-i schimb pe schimb. Un fel de „eu am asta de oferit, ia fa lista cu ce ai tu de oferit. Si mai repede, nu-mi irosi timpul!” Ori de vreo ora incoace tind sa cred ca-s eu nebuna (de aia si m-am apucat sa scriu) si ca eu am cam invatat mecanismul iubirii gresit. Cred ca d-aia nici n-a functionat pana acum si mi-a fost atat de usor sa renunt la relatiile disfunctionale si am trecut mai departe: ca-n capul meu, schimbul nu se facea cum trebuie – eu aveam impresia ca dau mult si ce primeam nu ma satisfacea. Si normal ca nu ma satisfacea, ca eu chiar dadeam mult. Numai ca-n iubirea asta nu mai tre’ sa mai si astepti, ca fericirea vine de la sine, cand dai sa-l faci pe ala fericit. Cred… Nu stiu… Da’ ar putea fi un raspuns la cotroversata mea viata romantica. Un alt demon, nici o problema, biciuieste-i pe aia noi, mama, ca asta faceti voi.

Problema cu treaba asta e ca mai mult ca niciodata, anul asta, mi s-a activat maxim instinctul matern. Sau am devenit eu mai constienta de el, tinand cont ca n-am mai vrut sa „cresc pustani” de ceva vreme si nu l-am mai manifestat. (Salutare pustanilor, v-ati facut oameni mari, frumosi, m-as simti mandra de voi? Ce va mai fac sacii? Vi i-au luat altii, intre timp?) Mi s-a activat atat de tare, incat daca acum as considera eu ca am suficienti bani incat sa cresc un copil, as alege unul cu o gena buna, mi l-as face si dupa m-ar interesa prea putin ce-ar vrea si el, saracul. Pana atunci, mangai pisicile – sper sa nu ajung femeie nebuna, cu pisici… Da’ planul e ca pana in 32 sa reusesc asta, ca dupa se injumatatesc ovulele de la an la an. Problema cu stabilizarea si asigurarea cuibului e ca dureaza mai mult de 3 ani sa o faci si eu tocmai am inceput totul de la 0. Isn’t that cute? Si uite-l si pe Vasilica, al 3-lea demon, care are tatuaj cu inimioara si cu 2 nume de copii deja alese sub ea.

Si e rascrucea aia din viata, ca dupa cum spuneam un omulet mi-a luat tot, in care mi se deschid vreo 50 de drumuri in fata si eu habar n-am pe care sa merg. As putea fi orice, da’ eu ce naiba ma fac cand am sa fiu mare? E frumos si asa, ca jobul meu a devenit atat de plictisitor, incat mi-e lene sa mai scriu si un singur articol platit. Mai bine ma duc si dorm toata ziua, o mai fac doar ca na, stomacul mai trebuie umplut. Cred ca asta se intampla dupa ce scrii cateva zeci sau sute de mii de articole. Ti se ia, pur si simplu. As putea, de exemplu, sa stau toata ziua si sa scriu la cartile alea 3 incepute: una de versuri si proza si chestii, Maya si un rahat comercial, aproape terminat, facut de dragul de a se vinde. Cica „Cum sa atingi fericirea” – expertul sef, d3v! Shhh, nu tre’ sa stie nimeni ca eu ma enervez si ma stresez tot timpul. 5 minute pe zi mi le rezerv sa ma simt fericita, da? Am voie sa scriu o carte despre asta, ca-i mai mult decat o fac 80%. Si uite si perechea aluia de mai sus: eu ce Sfanta Papadie ma fac acum, ca am 1000 de posibilitati, da’ nu prea multe?

Si ultimul, da’ nu cel din urma, l-am simtit la Bucuresti 555. Eu habar n-am sa comunic ce simt si gandesc. Adica am habar, ca d-aia-s content writer/copywriter/oricewriter, da’ nu stiu sa comunic verbal, ca am eu senzatia ca lumea n-are rabdare sa explic tot procesul prin care am ajuns de la o idee la alta. Si-asa nu intelege ce-i cu propozitia aia pe care o spun eu acolo si care e nevoia mea. Exemplu clar: la 555 ala, ne-am oprit intre 2 randuri de oameni, avand in fata copaci si pe langa noi fiind loc de trecere. Si eu zic „E prea multa informatie, nu vreau aici”. S-au uitat oamenii perplecsi la mine, ca logic ca nu pricepeau despre ce-i vorba. Eu trebuia sa spun cam asa, de fapt: „Stiti ca zic eu ca-s antisociala? Da? Bun. Si stiti ca eu mai zic ca adun variabile din ce stiu/vad/aud si calculez sanse si rahat cu mot, incerc sa citesc eu viitoru-n stele? Ok, bun. Well, dragii mamii, daca nu vreti sa o iau razna si sa fac un atac de panica, pentru ca nu ma pot controla foarte mult, mai ales daca am baut o bere, mutati-ma dracului de-aici ca mi se supraincalzeste procesorul ca uite cum trec aia 5 acum si 2 ne ating si unuia ii clipoceste lumina de la bicicleta si astia 10 din fata fac poze si alti 5 filmeaza – in Septembrie scoteau astia generatiile noi de telefoane? Parca Apple scoate in Octombrie – si acolo plange un copil si se aude muzica din partea dreapta si luminile alea de pe Casa Poporului si voi vorbiti si asta din spate ma atinge pe mana dreapta ca nu vede si in fata flutura aproximativ 8 crengi – de ce nu mi-am luat ochelarii? La 5 spunea nenea ca nu ma mai pot opera? Era cam intuneric in cabinetul ala – care nu ma lasa sa vad fix centrul cladirii si uite cum mai trec vreo 8 omuleti pe cararea asta si tanti aia a venit cu caruciorul copilului in multime – si de ce Sfanta Papadie ai veni cu caruciorul intr-o adunare de cateva zeci de mii de oameni – sa-mi bag Sfanta Papadie-n caruciorul ei ca m-a calcat cu o roata pe un picior ca impinge ca vaca si aia face pe desteapta acolo ca astia-s polonezi care prezinta acum – ce ras de rahat are si ce gluma buna crede ca a facut – si celalalt face pe desteptul dincolo da’ vorbeste numai aberatii – or fi pentru ca il frustreaza seful la serviciu? Si am de munca da’ n-am nici chef si nici net si e Sambata seara si eu sunt in Bucuresti, dupa ce facem? si omul asta care e cu noi nu s-o simti aiurea ca eu il tin de mana pe flacaul asta? Si flacaului i-o placea, ca el cred ca are doar vreo 5 crengi in fata si totusi sa fac omul ala sa nu se simta a 5-a roata la caruta etc etc etc.” Intelegeti? Prea multe informatii si eu nu ma pot concentra la o singura chestie ca-s paranoia si antisociala si percep prea multe detalii. Si mi-o ia mintea razna si fac atac de panica. (Ca si incheiere, si-a dat seama flacaul ca nu e ok dupa cat de incruntata eram si cat de repede respiram – 5 minute mai tarziu ar fi fost prea tarziu). Si hey, say welcome to my new dwarf: ca dupa ce ca-s mai ciudatica, nici nu stiu sa exprim de ce-s ciudatica, pentru ca nu vreau sa deranjez omul ala de langa cu explicatii prea lungi. Si oricum n-are rabdare sa asculte tot ca uite si tu, ca sa povestesc despre 5 demoni mi-au trebuit 1905 cuvinte. Nu-i normal asa ceva, asa ca tre’ sa gasesc doar oameni care sa ma creada pe cuvant, fara sa fie nevoie sa le mai explic.

Of, ziceti voi daca nu imi fac eu armata de mici demoni, in ritmul asta…

Au fost si stele…

„A trebuit sa moara un om ca sa revad stelele”. In Bucuresti nu sunt stele. Probabil e un nor de rautate intre noi si ele.

Sa spun ca a fost un om extraordinar, monument de bunatate, care mi-a lasat amintiri frumoase, n-are rost. N-a fost si nici nu intereseaza pe nimeni. A fost un om simplu, de la tara, care n-a stiut sa-si apropie oamenii. Oricum, eu nu m-am apropiat deloc de partea aia a familiei, desi as fi vrut.

A fost, insa, cel mai aproape de figura paterna pe care am avut-o. Asa cum ar fi trebuit sa fie un tata. Poate un model. Cum nu stiu sa exprim acum, n-am stiut sa-i exprim nici cat a trait ca tin la el. Nu stiu sa exprim cand tin. Sau stiu, dar mi-e frica sa o fac (normal ca nu ti-e frica, Oana, tu nu ai frici, ai uitat?). Mi-a fost.

Acum, desi azi-noapte, cand am ajuns in Iasi, ma plimbam imbracata in negru, cu un geamantan tarait dupa mine, pe strazi pe care treceau nuntasi, de parca as fi aterizat din alta lume (si chiar am aterizat), in asteptarea primului mijloc de transport care sa ma duca la el, acum nu mai vreau. Mai fac o tigara, mai iau o gura de cafea, mai ascult o melodie, ma mai uit cum a remodelat mama casa asta de nu o mai simt „acasa”… (In doliu ai voie sa asculti melodii? Chiar si daca sunt de suflet?) Nu vreau si parca mi-e frica sa fiu pusa fata in fata cu faptul ca ultimul meu tata a murit. Asa cum a stiut el sa fie tata. Oricum, eu n-am avut bafta de figuri masculine prea proeminente pentru mine, desi fiecare, in viata lui si pentru altii, a fost minunat. Si, oricum, nici nu trebuia sa-mi fie tata, el era bunic, pana la urma, n-avea omul nici o vina ca eu cautam figuri paterne pana si-n iubiti, nu?

Nici macar raft in sifonierul din camera mea nu mai am. Cati ani sa fi trecut de cand nu am mai stat aici? Cata energie irosita pe alti oameni si cata distanta parcursa departe de „acasa”? Sunt om fara „acasa” si nu mi-am dat seama de asta decat atunci cand am pierdut si singurul bunic pe care l-am cunoscut.

Dar nu plang. Habar nu am de ce nu plang. Am smiorcait cinci minute, atat am putut, desi mergand prin camp, azi-noapte, in timp ce tot autocarul dormea, si neavand nimic concret de facut ca sa-mi ia mintea, am inceput sa realizez tot ce mi s-a intamplat in ultimii doi ani. Un an. Cum s-au adunat una peste alta, peste alta, peste alta, ca foile dintr-o julfa pe care o mananc doar la tara, de Craciun. Si nu-mi venea sa cred ca nu pot plange ci doar ma apuca groaza. Ca nu m-am gandit la ele si inca nu am clacat. Ca am gresit ceva atat de grav in viata asta, undeva, ca am adus o karma atat de negativa, ca nici macar nu am clacat. Un om normal ar fi clacat, eu de ce nu am facut-o? Cum pot sa fug cu mintea si sa nu le constientizez? E fascinant creierul uman si e si mai fascinant cum ma uit la al meu de parca nu ar mai fi al meu. Nici macar mintea mea nu mai e „a mea”.

Si inauntrul meu se produce un declic, asa cum nu am mai avut, care nu stiu daca e de bine sau de rau. Si eu tot ce pot face e sa ma uit la el. Sa vad cum ceva se strica si se repara si iar se strica si iar se repara si iar… Si iar… Si iar…

Eu nu am frici. Stii postul ala dinainte? M-am exprimat literalmente: doar a ridicat mana sa dea si am luat-o razna. Imagineaza-ti o moldoveanca, injurand moldoveneste si aruncand cu lucruri si sarind la bataie la un om mai inalt ca ea, pentru ca inauntrul ei s-a produs acel declic si a inceput sa vada negru in fata ochilor atunci cand a vazut o mana ridicata deasupra ei. Ca atunci cand era mica. Acelasi declic si aceeasi privire care a facut-o pe maica-sa sa nu mai dea in ea atunci cand ea i-a prins mana si s-a uitat cu atata ura incat a facut-o sa se dea un pas in spate. N-am frici, pentru ca am trait totul deja si am sa fac sa nu le mai traiesc o data.

Dar mi-e frica de mine sa ajung si sa vad sicriul ala. Mi-e groaznic de frica de ce se va intampla in mintea mea. O simt ca trebuie sa-mi fie frica de momentul ala. Acum, mai pot fugi in lumea mea de realitate, insa atunci am sa fiu fata in fata cu ea: al meu „acasa” care se destrama de ani de zile, iar eu nu pot face nimic sa-l opresc. Radacinile mele care se rup si care ma fac sa nu stiu de ce ma intorc in orasul asta. Oamenii care imi zmulg originile, viata care o face, eu care ma las purtata de vant, departe de tot.

Si poate nu e rau. Poate ca doar uitand si nemaisimtindu-l al meu, am sa pot sa ma rup de trecut si sa ma nasc intr-o noua viata. Poate ca am sa vreau sa mai revin aici doar ca sa vad stele si sa aprind o lumanare. Poate ca de fiecare data cand am sa mai vad stele, am sa ma gandesc la o lumanare…

Ma-ntreb, oare energia produsa de gandurile bune unde se duce? Cantitatea de energie de pe pamant este constanta, deci ceva ar trebui sa o consume, nu? Ma feresc sa mai am ganduri rele tocmai din cauza asta: poate ca cineva, primind energia mea pozitiva, are sa faca lucruri pozitive. Poate ca cineva isi construieste un „acasa” tocmai pentru ca eu incerc din suflet sa ma gandesc la „acasa”, sa spun unui om care a murit ca l-am iubit, sa le spun celorlalti ca i-am iertat si sa-mi tarai valiza mea neagra, cu haine negre, pe strazi negre, in timp ce-mi curat sufletul sa-l fac alb. N-am sa reusesc, dar poate energia asta pozitiva are sa fie consumata de cineva care are sa poata. La tara se vad si mai multe stele, iar eu am sa stau la priveghi. Am sa incerc sa ma simt in familie, macar la o inmormantare.

Missed me?

Am 5 minute si vreau sa scriu. Ce? Habar n-am, ca de obicei, las inconstientul sa-si faca treaba. Ce-am mai facut, ce am sa fac, cum e de cand m-am mutat?

E atat de multa agitatie, incat nici nu-mi mai dau seama ca m-am mutat dintr-un oras in altul si mi-am schimbat viata 100%. O simt de parca traiesc asa de o suta de ani: strazile imi sunt familiare, oamenii imi sunt familiari, situatiile imi sunt familiare. Singura dovada ca odata eram altceva e accentul pe care nici de-al dracului nu mi-l schimb, pentru ca nu ma afecteaza cu absolut nimic.

Daca-mi sunteti prieteni pe Facebook, probabil stiti ca sunt implicata pana peste ultimul fir de par in proiectul Phoenix Hip Hop. Care e mare si nu la modul ala. E mare si ca volum de munca, insa e mare si ca efect. Sa-mi bag piciorul, are sa schimbe fata hip hopului romanesc si nu doar, atat de mare, daca iese cum vrem noi. Si n-are cum iesi nasol, pentru ca suntem o gasca de oameni pe care ne duce capul, avem o motivatie a dracului de puternica si toate instrumentele cu care sa lucram sa ne atingem scopurile. Eu percep proiectul asta ca pe o forta, din cauza energiilor unite. Ca pe un… taifun? Mai rau. Bine, acum mai ramane sa ii convingem si pe ceilalti de ce suntem capabili si de ce e bine sa fie cu noi si nu contra noastra sau neutri.

Si planuim sa facem asta pe 16 August, atunci cand o sa facem si lansarea oficiala a site-ului si a proiectului in sine. Aici. Numai ca, pentru a face asta, n-aveti idee cat de mult e de munca. Bre, da’ mult in draci, si mie nu mi-a fost niciodata frica de munca, sa ma plang acum. Nu, chiar e mult, pe bune. Atat de mult incat eu nu mi-am permis azi sa stau sa ma lupt cu fostul sef ca sa-mi dea banii la timp, cand stabiliseram (asta nu ramane nerezolvata, oricum, ca doar sunt razbunatoare, pana mea, da’ dupa 16), si am zis ca el doar pentru ca in alt tab aveam vreo 12 oameni care asteptau raspunsuri si aveam chestii de facut in bara laptopului. Si-am zis ca el, desi imi incurca planurile de nu stiu pe unde sa scot caciula. Da’ n-am avut timp nici la asta sa ma gandesc.

Si alta e ideea. Acum zece luni, n-aveam treaba cu comunitatea asta, decat asa, ca ascultam eu, in lumea mea, muzica de-mi suna mie bine. Apoi a fost SSS, unde am reusit sa duc aproape de capat planul ala malefic de la inceput si sa dau startul Urban Party, care are sa fie la randul lui un fenomen, daca-mi iese cum planuiesc. Acum sunt parte d-aia rea a celui mai tare proiect de pe piata. E putin coplesitor, dat fiind ca s-au intamplat atat de repede si, sincer, nu ma asteptam sa-mi iasa. Dar nu am timp sa ma gandesc la „Ce-am fost si ce-am ajuns”, asa ca stima mea de sine flamanda, care cere tot timpul confirmari, altfel imi spune ca „n-am cum”, nu prea are cum sa ma afecteze. M-am depersonalizat, cumva.

Si nu e doar partea de hip hop unde chiar am reusit sa fac ce mi-am propus, cineva a vazut asta si mi-a propus sa fac mai mult. Nu, nu.

Muncind la PHH s-au intamplat doua chestii: am invatat ca pot orice imi propun si ca eu sunt omul care face pe naiba-n patru si gaseste solutii la orice problema, care poate sa ramana logic, lucid si realist oricat de complicat ar fi. Pare dubios, dar eu nu stiam asta despre mine. Adica stiam, dar credeam ca limita imi e mult mai jos si ca nu ma pot descurca la nivelul asta de chestii si stres. Mi-am aratat ca pot mult mai mult decat credeam eu. Si asta mi-a dat o anumita aura de incredere, care s-a transpus in jurul meu. Asa se face ca si la munca am un proiect de am sa cuceresc lumea cu el. La munca pentru AC, pentru ca v-am zis ca mi-am dat demisia de la jobul ala care ma dadea inapoi cu 5 ani – ii multumesc, totusi, ca m-a ajutat sa-mi pun treburile in ordine aici, cat sa pot sa-mi incalzesc motorul si sa iau viteza.

Si tot muncind la PHH si stand bot in bot cu oamenii din echipa constant, mi-am gasit un om ca mine, de care sunt indragostita maxim. Si el de mine la fel. Si suntem noi, in lumea noastra, incercand sa cucerim Universul si avand aceleasi scopuri si acelasi aport de energie. Daca o sa mearga sau nu, o sa vedem, dar momentan eu am primit de la viata ce imi doream: un luptator care sa nu se lupte cu mine. Un partener in echipa asta nenorocita, formata din doi, cu care sa merg la acelasi nivel si sa facem impreuna care pe care cu cei din exterior, nu noi intre noi. Pe care sa nu trebuiasca sa il tarai dupa mine ca sa evoluam si care sa nu vrea sa ma taraie el dupa el. Sa ridicam echipa impreuna. Si daca ma cititi de mult, stiti ca asta era ce cautam prin toate relatiile alea esuate din trecut. Am sa vad, in timp, daca asta e si ce imi trebuie, nu doar ce imi doresc eu, ca am mai patit si d-astea. Ce-o fi o fi.

Si apropo de fosti, scriu postul asta din doua motive: unul e ca vreau sa-mi pun ordine in ganduri. Eu daca nu scriu sau discut, cand am prea multe emotii si idei la care sa ma gandesc, simt ca e haos si nu stiu de unde sa iau firul sa il descalcesc.

Si-al doilea motiv e ca aveam un mesaj personal de transmis unei persoane, singura metoda posibila fiind asta, din care fiecare o sa inteleaga ce vrea, da’ ea o sa inteleaga ce trebuie: ti-am spus ca pot obtine tot ceea ce imi doresc, doar ca am nevoie ca oamenii din jurul meu sa imi permita sa evoluez si sa fac asta? Abia asteptai sa esuez si sa revin cu coada intre picioare la ce eram, crezand ca n-are cum sa-mi fie mai bine. Ti-am dovedit ca in cel mai scurt timp posibil, pot face sa-mi fie mai bine. Eu am reusit, sunt o invingatoare. Tu, care imi doreai raul si ma sapai incontinuu cand mi-era mai greu, ai ramas in urma. Esti multumit de tine?

De cand mama m-o facut

…noroc Doamne am avut…

(de aici)

Nu stiu cati dintre voi stiti (si foarte urat ca nu stiti), da’ weekendul asta SSS-ul a avut eveniment in Calarasi, aka primul eveniment in care mi-am bagat nasul, aka primul eveniment la care m-am urcat pe scena si am prezentat.

Si la 6:30 dimineata aveam microbuzul spre Calarasi. La 5:45, eu imi faceam parul inca, in ciuda faptului ca trebuia sa traversez tot orasul sa ajung pana la Obor. Si cand am iesit pe usa, i-am zis flacaului: „E imposibil sa prindem microbuzul asta, da’ daca-l prindem, sa nu te mai indoiesti niciodata de norocul meu.”

Asta ca sa nu mai spun ca habar n-aveam cum sa ajungem la Obor.

Iesim in statie, in 2 minute ne facem planul: luam 141 sau 323 si ajungem la metrou si de acolo vedem cum ajungem la Obor. Si de la Obor la Gara Obor (desi ar parea logic sa fie una langa alta nu-s, ca doar e Bucuresti) iar vedem noi.

Si cum terminam noi planul, vine si 323. Trafic liber, vreme frumoasa, ajungem la metrou, fugim putin si-l prindem pe ala de era in statie. In metrou ne prindem ca daca schimbam traseul initial e mai bine cu timpul. Coboram la Victoriei sa schimbam metroul, tre’ sa fugim iar sa-l prindem pe ala de era in statie.

Iesim din metrou la Obor. Ooookay, si-acum unde? Intrebam o babuta de vindea flori, aia stia ca e „Pe-acolo, cred”. Ne vede un nene asa dezorientati si ne intreaba deodata „Unde vreti sa ajungeti?” „Pai la gara Obor” „Imediat!” Si merge omul cu noi si ne arata o scurtatura. (Saru’mana, nene).

Ajungem la gara la si 40, soferul hotarase sa plece la si 45, deci il prindem. Na, poftim noroc.

Si nu se termina aici.

Ajungem in Calarasi. „Oare unde?” Un soare afara si o caldura groaznica, noi rupti de somn ca batuseram Bucurestiul la pas in noaptea dinainte si nici nu dormiseram si ne si agitaseram sa facem ce aveam de facut. Intrebam noi pe-acolo, facem 100 de metri, ne vede MMC din masina si ne duce el.

Eveniment de skate, bmx, role, se termina astea, incepe sa ploua. Noi aveam la 16 programat concurs de baschet. Se opreste ploaia la 14.30, numai bine cat sa se usuce terenul.

Trebuia sa fie concert si nu-mi placea deloc atmosfera. Eram maxim de tensionata ca nu iese. A venit si Afo, se vedea pe fata lui ca nu e chiar ok ce vede acolo. Panica maxima, ca are sa cante, asa, in dorul lelii. Si unde nu fac oamenii un megashow de cred ca ramane in memoria orasului aluia forever.

Ah, da, si cand sa prezint m-am blocat. Am urcat pe scena, am luat microfonul in mana, am zis „Buna seara, Calarasi”, da’ dj-ul vietii (cu care am sa am ceva tot timpul, ca mi-a bagat dubstep si porcarii la un eveniment al unui site de hip hop si nici n-a ascultat cand i-am zis ce sa puna) nu-mi deschisese microfonul. Si in momentul ala toata fobia mea sociala a iesit la iveala si m-am blocat. Noroc ca era Vali cu mine de a preluat el si ca publicul ala a fost genial. M-au energizat maxim, de nu puteam sa tin energia in mine si trebuia sa topai incontinuu ca sa nu se simta asta in voce. :)) Si Vali s-a descurcat si a zis exact cat trebuia sa zica sa imi fac si eu treaba. Si-l vedeam pe el asa calm si pe flacau in fata scenei uitandu-se amuzat la mie si toata lumea imi zambea si m-am calmat si eu. Norocul meu a fost cu publicul, care era foarte primitor.

Iar inainte de asta toata lmea zicea ca „Ai sa vezi ca n-au sa vina”. „Astia sunt, care-i vezi aici”. Si eu o dadeam Gigi Contra ca nu si nu, ca nu se poate, ca eu am incredere in norocul meu si in instinctul meu si ca are sa fie ok. Si bre, au fost o multime, sa-mi bag piciorul in norocul meu ca n-am mai vazut asa ceva. Multi, neasteptat de multi. Si sareau si cantau si tipau si aplaudau si se simteau bine si fericiti si…

Nu ma mai puteam opri din ras cand am vazut asta. Imi venea sa si plang de fericire ca dupa tot stresul ala lumea se simtea bine si obtinusem efectul dorit. Cand am vazut ca pe „Sari” lumea chiar sarea intr-o balta si nu mai tinea cont ca se stropeste si ca oameni care se vedea ca nu au treaba cu muzica asta se simt bine si canta si aplauda, nu mi-a venit sa cred.

Deci, bro, am un noroc si-un inger pazitor de sa-mi bag piciorul daca nu. Toate ies exact asa cum trebuie. Sa vad ce o sa iasa si cu asta de Duminica, de la Constanta, ca daca iese si asta bine, nimic nu ma mai poate opri, moara Gigel.

Apropo de Constanta, pleaca cineva din Bucuresti spre mare vineri seara si are doua locuri in masina? Sau se intoarce cineva de la mare duminica seara?

Variabilele

…sau de ce am inceput sa cred ca am un inger pazitor.

Pentru cine ma stie suficient de bine incat sa isi fi dat seama de felul cum privesc eu lumea, nu e strain faptul ca am prostul obicei de a ma uita in spate (sau in fata), ca sa vad ce actiune sau reactiune a cauzat o situatie. Si ca in felul asta mi-am dezvoltat un adevarat respect pentru cele mai mici situatii din viata, pentru ca am vazut cat de mult impact au ele asupra noastra.

Serios, sunt maniaca dupa legatura dintre variabile, ca n-ai cum discuta ceva cu mine fara sa ma gandesc eu „Da’ de ce”.

De exemplu, ma simt perfect acum. Cam la fel de perfect cum m-as simti daca as face un foc si as manca o inghetata Polar de cacao. Genial de bine, adica. Si care au fost toate variabilele alea care au condus la momentul asta? Oh, Doamne. Pai, intai, a trebuit sa ma mut la mama naibii. Si ca sa fac asta au trebuit sa se intample `j de rahaturi. Apoi, a trebuit sa regasesc senzatii vechi, de pe vremea prietenului imaginar. Sa-mi iasa vreo zece chestii. Sa nimeresc fix persoana aia care sa-mi creeze starea perfecta sa-mi aduc aminte de mine, cum eram inainte sa ma dezamageasca oamenii prea mult si inainte sa decid ca Maya e la conducere. Sa-mi dau seama ca mi-am adus aminte si ca mi-a lipsit si ca trebuie sa stau cat mai in lumina. Sa ma mut intr-un colt de oras in care, aproape, sa fie fix un non stop cu vanzatoare simpatica si sa aiba Polar acolo. Si sa fi experimentat eu cand eram mica un gust perfect de ciocolata, incat sa ajunga sa imi placa. Si cate altele. Si toate astea, ca sa ajung eu in momentul in care sa ma simt perfect de fericita, pentru ca mananc inghetata aia si n-am nimic de ce sa ma plang atunci si acolo. Si-apoi sa ma simt atat de bine incat sa vin pe blog, sa va zic ca asta e reteta fericirii perfecte si voi sa incercati la urmatorul foc sa mancati Polar, alaturi de persoane bune, dupa ce v-ati aranjat haosul din viata, pe o muzica superba.

Si uite asa, voua va place, spuneti si altora, si schimb tot Universul. :))

Ei, acum, asta ar fi fost posibil daca, de exemplu, mama nu-mi cumpara ceva de ciocolata, atunci, in copilarie, si mi-ar fi luat de vanilie, care nu mi-ar fi placut atat si nici n-ar fi picat in vreun moment emotional pentru mine? Da’ daca nu ar fi avut ciocolata la amgazin fix atunci, pentru ca ala de o aducea a prins un semafor sau un trafic greu si a intarziat livrarea? Sau daca ma mutam trei case mai incolo si ma duceam la alt non-stop ca obisnuinta?

Serios, sunt uimita de puterea unui rahat de variabila. Si asa ajung eu, tip til, la dovada ca totul se intampla cu un scop. Ca, de fapt, exista Karma. Ca nimic nu e alandala in Universul asta. Ma intrebam eu de ce mentorul meu, profesor de matematica, spune ca exista o Forta. Pentru ca o gandire matematica iti arata asta. E fascinant, incercati si voi: daca eu, atat de inversunata pe logica ajung sa spun asta, e clar…

Make love, not stress

Si zbang! M-am trezit cu mana de al meu (al meu care e de-o luna prin peisaj), cu picioarele tremurande si cu fata palida, pe holurile Maternitatii. „Ma, eu cred ca nu e, da’ daca..?” Eu, pesimista, in discutie cu prietenii mei imaginari. „Waddafaq, Oana, ca tu ai de crescut site-uri acum, nu plozi – ai de cucerit si schimbat Universul, nu scutece, ce mama ma-sii faci tu daca e…” Si prietenul imaginar imi spunea „Eh, aia e, lasi toate planurile deoparte, te tii serios de job, ca n-ai fi tu nici prima nici ultima”. Iti dai seama ce bine venea, daca eu in tot rationamentul meu nu m-am gandit si la flacau decat ca „Sa ma tin de el sa nu lesin naibii daca mai vad vreo gravida p-aci”. Ca, tata, cat chin pare sa fie pe saracele femei.

Si cand am iesit din cabinet, dupa consult, am avut o reactie d-aia de s-au intors toti viitorii procopsiti din sala de asteptare spre mine: „Hell, yeah!!! E de la stres!”, cu tot cu sarituri in sus si chiuituri. Atat de multa fericire ce am simtit in momentul ala, ca nu-mi aduc aminte sa mai fi fost atat de fericita de cand am descoperit eu prima oara sursa inspiratiei, pour les connaisseurs.

Si-n momentul ala am luat hotararea: „Nu ma mai stresez, tati. Fie ce naiba o fi, eu sunt mai importanta si nu pot sa o rezolv decat daca sunt sanatoasa si psihic si fizic si emotional si etc.” Si de-atunci o tin tot intr-o veselie. M-am trezit spunand „Nu stiu, tata, nu e problema mea, daca vrei sa te certi, fa-o si tu cand nu sunt eu de fata”. Ceea ce e rar la mine, ca mie-mi place sa demonstrez ca am dreptate.

Si ma, adevarul ca eu nu-mi dadeam seama, da’ ma afecta maxim totul. Si erau multe cu spume. Si agitatie, si 4 „joburi” si dormit 2 ore pe noapte si loc nou si oameni noi si iesit dintr-o relatie veche si intrat intr-una noua si nu reuseam nici de a dracului sa fac ceva sa ma destresez. Si 2 zile de cearta si draci ca na, si-apoi oameni care tipau in jurul meu si pe mine ma tensioneaza maxim cand oamenii tipa (ca de ec Sfanta Papadie nu poti sa comunici linistit? La ce rahat cu mot tre’ sa tipi? Ca daca nu esti capabil sa te faci inteles fara sa tipi, daca tipi nici atat n-ai sa poti, nu? NU MAI TIPATI, OAMENI BUNI!) Si uite asa mi s-a declansat o criza de toata frumusetea. Mama ei de viata, ca nu puteam sa fiu si eu ca toate femeile, sa-mi smiorcai ochii sau sa tip ca sa ma descarc. Nu, tata, doar n-oi fi proasta: eu tin in mine, imi interzic sa ma consum la nivel constient, si la ala inconstient imi moare ficatul de draci. Ca doar undeva tre’ sa se duca si energia aia negativa care o acumulez, nu? Si uite asa ma trezesc cu mana stanga flenduri ca intr-o noapte, cand dormeam, am scarpinat-o pana a tasnit sangele, uite asa ma trezesc ca starile mele emotionale sunt de-a dreptul idioate si ca imi vine sa plang doar ca vad un stalp in statia de metrou, uite asa ajung dracului la un moment dat fie sa omor eu pe cineva, fie sa caut numai situatii d-astea de risc maxim. Si nici nu-mi dau seama de ce, ca vorba aia „Eu sunt puternica, independenta, look at me ce smechera sunt”. Pla, ca nu e nimeni smecher pe lumea asta, sunt doar oameni bolnavi, care sunt viitori posibili criminali sau sinucigasi.

Da, si cum spuneam, m-am decis ca eu am treaba de facut si tre’ sa am grija de mine: somnul e somn, relaxarea e relaxare, mancarea e mancare, etc. Fuck stress, doar love, ca nu se mai poate altfel, ca am si eu o varsta, pnm. Adica, ok, inteleg ca vreau sa cuceresc lumea, da’ n-am cum face asta decat intreaga, asta-i sigur.

Si asta e povestea prin care am ajuns si eu in randul oamenilor mari, zicand „Dom’le, sanatatea e importanta, ai sa vezi si tu la un moment dat.” Mi-a trebuit o sperietura serioasa ca sa nu imi mai bat joc de corpul meu si sa incerc, cat de cat, sa il protejez. Si vreau sa spun ca de 3 zile, de cand am stilul asta, zambesc icontinuu. Asa ca ascultati sfatul de la astia trecuti deja prin chestia asta: „Make love, not stress”, ca nu aduce nimic bun sa-ti faci 1000 de griji. Lasa-le, ca au sa se rezolve toate la timpul lor si oricum nu te ajuta cu nici un rahat ca, in loc sa dormi, sa te uiti pe tavan sa te gandesti „Daca are sa fie asa”. Pe cuvant de soim al patriei!

Lungul sir de coincidente care te implinesc

Am uitat de mult ce ma face sa ma simt implinita. Cam de pe vremea prietenului imaginar, cand inca mai stiam sa ma bucur de lucrurile simple si credeam ca n-am cum fi altcumva in viata, decat cu lumea la picioare. Intre timp, nu ca am facut alegeri gresite, dar am facut alegeri care m-au implinit pe alte planuri, sacrificandu-mi implinirea sufleteasca.

Si-am avut parte de momente frumoase, care ma faceau sa ma simt waw cu mine, e normal. Dar nu au fost siruri de momente, nu a fost o stare generala. Trebuia sa ies din moment, sa ma concentrez pe realitate, sa iau viata de coarne si sa fiu constant atenta unde ma duce. Si ma simteam nemultumita de asta. Si uitasem ce ma bucura, intr-adevar. Ai uitat vreodata ce te face fericit/a? E nasol, da’ nu chiar atat de nasol, pentru ca oricum nu mai stii ca exista si altfel de stari de bine.

Si viata si lungul ei sir de coincidente m-au adus in orasul asta. A trebuit sa imi placa mie un pustan, la un moment dat, ca sa gasesc anuntul ala pe SSS, ca-s in cautare de redactori. Iar pentru asta a trebuit ca relatia aia sa ma faca nefericita, ca altfel n-aveam ochi pentru altcineva. Si, inainte de asta, a trebuit ca el sa imi distruga tot ceea ce construisem pana atunci. A trebuit sa gandesc o strategie, ca doar nu era sa raman eu simplu redactor, ca am gena ambitiei in mine, si fix unul dintre cei mai cei sa faca valva. A trebuit sa dau de un om care sa ma ambitioneze sa-mi demonstrez ca pot si de un altul care sa ma ajute sa fiu aici, ca daca nu erau ei, nici prin cap nu-mi trecea sa ma mut. A trebuit sa intru intr-un anturaj negru, care sa imi innegreasca si mai mult starea de spirit si sa incep sa nu ma mai simt confortabil cu pierderea aia si cu faptul ca-mi urasc viata cand nu am mintea ocupata. A trebuit ca un om sa-mi intinda o mana si sa ma scoata de acolo, strict ca prieten. A trebuit sa pierd autobuzul si sa fiu boschete, pentru ca sunt la minimul limitei cu banii, astfel incat sa ma plimb pe strazi, noaptea, si sa-mi aduc aminte de momentele alea in care imi placea sa vad lumini, intuneric si copaci, dar printr-o prisma romantica, placuta, calda. Luminile alea care fara ochelari le vad mari, ca niste mici sori, care m-au inspirat de atatea ori…

Si uite asa am retrait stari pe care le uitasem si care ma implineau atat de tare incat nu mai aveam nevoie de nimic altceva. Si ce daca pana pe 8, cand iau salariul, habar n-am ce fumez, dar uite ce pace sufleteasca pot avea. Si ce daca si dupa 8, cand o sa-mi platesc chiria, am sa raman tot boschetar. Uite ce zambet cald am cand intalnesc o persoana care-mi arata piese noi, de care altcumva n-aveam cum da, cand vorbim despre vrute si nevrute, cand mergem pe jos o ora jumatate si nu ne plictisim, cand postim aceeasi tigara si aceeasi felie de paine cu salam, facuta la sandwichmaker, ca sa nu fim chiar santieristi. Cand „sunt matura si trebuie sa am un standard social si sa rezolv totul si sa am sub control totul” nu isi mai face loc in mintea mea, si-n schimb apare „mi-am adus aminte de mine si echilibrul meu”.

Si totul se simte atat de alb… Un contrast total cu ultimii mei 4 ani de viata, in care fugeam doar dupa negru, dupa cancerul ala sufletesc, bolnav, cum spunea cineva. In care ma simteam implinita doar cand imi descarcam frustrarile, pentru ca acumulam zeci, sute pe zi. Cand uitasem ca sunt femeie, voit obligata, si eram doar lider, piatra dura, copac singur in mijlocul furtunii, fara pauza si fara sa am dreptul de a alege. Cand cautam nod in papura necunoscutilor, doar ca sa nu adun prea multa energie negativa si sa se rasfranga asupra mea.

Mi-a fost dor de mine. Si-acum, fie ce-o fi, nu mai am chef sa calculez sanse si probabilitati. Indiferent de matematica, ma bucur de moment. Daca o fi sa fie rau, am sa ma descurc la momentul ala, ca ma duce capul suficient. Pana atunci, insa, ma bucur de mine, de moment, de oamenii din jurul meu, de poezia aia pe care n-am mai vazut-o de mult in detaliile din viata mea. Invat sa imi iubesc iarasi viata. Sper doar sa dureze cat mai mult starea asta, pentru ca ar fi pacat ca toate coincidentele astea care m-au adus aici sa fi fost atat de perfect aliniate degeaba. A trebuit sa fie negru atat timp, ca sa imi aduc aminte cat iubesc albul.

Si nu, nu e de la serotonina data de persoana de langa. Am inceput sa vad toate astea inainte. Ceea ce e bine, pentru ca dupa multi, multi ani, nu mai imi leg starea de bine interioara de persoane, de lucruri, de statut, de achizitii. E a mea, vine din interiorul meu, si nimeni nu poate sa mi-o ia, decat daca il las eu. Oricum, si asta e o coincidenta bizara: dintre toti, fix noi doi ne-am gasit sa ne simtim atat de bine unul cu altul. E chiar amuzant.

Spuneam ca-s a dracului de norocoasa? Nu, am ajuns la concluzia ca am un inger pazitor, ca norocul ti-l faci singur, iar eu nu am facut decat rau, nimic bine ca sa-mi fie bine.

Gata, tati!

Am fost la Iasi si m-am descarcat de toata tensiunea negativa acumulata in ultimele luni. Si nu, nu m-am simtit ca si cum as fi fost „acasa”, pentru ca „acasa” mai lipsea sa mai treaca un ciuline prin sufragerie, atat de dezolanta era imaginea locului aluia din care erau luate toate si era pustiu.

M-am simtit ca si cum as fi fost prin Costinesti, intr-o escapada de weekend. Asta, in principiu, pentru ca am fost atat cu oameni noi, cat si cu oameni vechi, pe la Street Delivery. Si pentru ca am jucat baschet la capacitate maxima (ma rog, ce capacitate maxima mai poti avea la 29 de ani si dupa vreo 3 zile de depravare totala), cand n-am mai jucat de ani de zile. Ani! Si, Sfanta Papadie, ce dor mi-era de jocul asta! Cam cat de dor mi-e de un biliard serios.

M-am si enervat, ca-s oameni… Si oamenii, asa, in general, se trezesc intotdeauna aia mai destepti de pretutindeni si trag ei repede concluzii, fara sa cunoasca toate variabilele. Ca ma confundau cu o pustoaica de 15 ani care sta drept groupie, in speranta ca poate apuca si ea sa sugereze ceva, daca intelegeti. Ca doar eu nu am o varsta, un statut social si-s pe pielea mea unde sunt, pe munca mea, pe ideile mele, de sa-si permita orice pustan d-asta sa faca ironii d-astea de nici macar fine nu-s. Sa spunem de om prost, da’ n-as vreau sa jignesc, ca na, e vorba de eleganta. Sau sa-mi dea sfaturi. Sau sa traga el concluzii de ce-mi permit eu sa evadez un weekend in halul asta. In fine, n-am vrut sa ma enervez nici in weekend si nici acum, ca d-aia n-am deschis subiectul atunci, ca ma luam urat la harta. Pana mea, ca mandria mi-e cel mai urat defect si cea mai buna calitate, pana la urma.

Ma descarc acum, ca sa fie treaba buna, ca n-am lasat eu niciodata un afront nerasplatit si nici n-am sa incep acum. Pacat ca unii oameni nu-si dau seama ca e mai bine sa fii bine cu mine decat rau, ca la rele ma duce capul de si eu ma mir.

Si revenind la zen, m-am descarcat de toata tensiunea negativa. Dar toata. Daca atunci cand am plecat eram intr-o stare de agresivitate si deprimare de nu ii mai faceam fata si in fiecare dimineata imi treceau cele mai tampite ganduri prin cap, cand m-am intors eram… Cum sa formulez ca sa se inteleaga mai bine starea… Purificata. Asta e cuvantul. M-am ghemuit si m-am lasat mangaiata pe par, am produs serotonina si am adormit zambind, inocenta. M-am hotarat sa fiu inger pazitor pentru un om care are nevoie de un prieten adevarat. M-am hotarat sa nu mai intarzii la munca, si am ajuns prima acolo. Nemachiata, cu ochelarii pe nas, nici macar n-am mai simtit nevoia sa evadez in lumea mea, cu castile pe cap. Am facut curatenie azi prin casa, mutand chestii si redecorand, desi aveam o febra musculara de nu puteam merge sau urca o scara. Am muncit si la AC. Am pus Yuman in playlist si acum tripuiesc. Si scriu pe blog.

Sunt intr-un loc bun, cum ar spune americanul, si-i multumesc unui anume om care a simtit ca am nevoie de o pauza de la viata mea si mi-a oferit-o. Am sa-i ofer si eu pauze de la viata lui cand are sa simta nevoia. Si celorlalti le multumesc, ca au avut grija de mine si m-au inteles si acceptat, asa tampita cum am fost weekendul asta. Raman datoare, cu aceeasi moneda.

Acum, un internet serios imi mai trebuie, ca sa ma reapuc sa fac chestii mari, ca prea am cam lasat-o sa se piarda in ultimul timp. Prea am fost Maya si prea nu mai stiam directia in care sa merg si care mi-e drumul. Iar din asta se poate invata ca o depravare maxima la timpul ei e mai buna decat orice, nu?

Cum incepe depravarea

Odata cu venirea caldurii, imi intru si eu intr-o stare de spirit mai… speciala. Un chef de duca, asa, de flirt, de risc, de aventura, de depravare. E perioada mea de tampenii, din an.

Dar anul asta nu-mi incepe vara, se pare, iar eu am gasit un motiv serios ca sa termin Maya. Ori problema Mayei e ca e o poveste despre depravare sufleteasca, despre daramare, despre ce e mai rau intr-un om. Si nu o pot scrie decat in starea asta. Asta e si motivul pentru care, in ultimii ani, am scris atat de putin in ea – nu reuseam sa imi induc starea aia de spirit a Mayei, oricat as fi incercat. Imi iesea doar in perioadele mele depresive sau vara si atunci doar cand aveam timp de scris si nu eram ocupata cu reparatul meu sau cu plansul intr-o batista, ceva. (Nu, eu nu plang in batiste, da’ asa zic eu diferitelor metode menite sa ma readuca pe linia de plutire).

Acum n-am nici vara, nici stare depresiva. Si vreau sa o termin in 2 luni maxim. Deci e nevoie de depravare maxima. Iar asta e un post prin care ar trebui sa se inteleaga un „Beware, people, ca nu are sa fie bine de voi, clar”. Dar ce nu face omul de dragul artei, nu? h, mica Mitchell din mine…


Oldies But Goldies

Categorii

Top Clicks

  • Niciunul
Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :