Archive for the 'd3v' Category



Remember me? Ca eu da>:)

Si daca tot sunt eu acum in chestia asta in care creierul meu realizeaza conexiuni dubioase, am decis sa imi canalizez toate „fortele” spre a imi aduce aminte ce eram si cum functionam inainte. Ca de ce sa nu imi aduc aminte emotiile din cele mai bune momente ale mele, ca om, si sa incerc sa le reconstruiesc? Si-asa, emotiile sunt un limbaj universal. Si nu doar ca mi-am adus aminte, da’ le si testam, sa le reinvat, pe saracul baiat. Iti dai seama prin ce amalgam de emotii l-am dus?:)) Ca doar stii deja ca am fost pasionata de manipulare si am puterea asta. Bine, scopul din spate era sa il las si sa ma cunoasca pe mine, ca om, sa vada ce am trait si sa simta emotiile mele, sa inteleaga ca nu e usor sa fii eu, are el ghinionul sa se fi indragostit de un om cu mult bagaj, atat.

Mai stii cum eram acum vreo 5 ani? Cand ma jucam cu mintile oamenilor just for fun si ca sa testez ce citeam eu prin carti? Si daca m-ai vazut prin viata reala, mai tii minte cum invarteam tot Universul meu in jurul meu, ca sa se intample ce-mi doresc eu? Bine, acolo eram intr-o stare emotionala de alintata, in care nu imi pasa ca pun tocul pe cadavre, cat timp ma simteam eu bine. Intre timp am invatat si empatia, sa imi pese de oameni si sa caut nu doar binele meu, ci si al celor din jur. Pe scurt, nu mai caut sa imi construiesc eu Golgota din cadavre, ci incerc sa ii iau si pe ei cu mine daca vor. Daca nu, nu. Le dau liberul arbitru. Pe-atunci nu faceam asta. Si mi-am adus aminte cum faceam eu asta. Si nu doar ca mi-am adus aminte, da’ mi-am dat seama ca acum am mult mai multe chestii invatate intre timp, pe care pot sa le folosesc. Si da, inca pot sa ridic manipularea emotionala la rang de arta. Iti mai aduci aminte seria „Experimente si concluzii”? Daca nu, da un search aici, citeste si revino. Acum imagineaza-ti puterea aia, folosita in scopul binelui tuturor. D-aia nici nu-mi fac probleme ca as putea face fata unui val de ura venit de la fanii fostului. Fuck them all, stiu si sa distrug si sa construiesc. Daca cer distrusi, le-o dau fara probleme. Ca… been there, done that. Si partea misto cand te subestimeaza omul e ca daca e sa-l lovesti, nici n-are sa inteleaga ce i s-a intamplat.

Si mi-am mai adus aminte si de starea de pe vremea Prietenului Imaginar, salutari acolo, ca el a facut logo-ul baietilor de arata atat de misto. Artist si el, dom’le, doar ca pe vremea aia eu jucam rolul de amanta. Nu l-am mai jucat dupa el, pentru ca am dat nas in nas cu Jolene de la White Stripes, m-am simtit de rahat in empatia mea si mi-am promis sa nu o mai fac. Da’ nu ma opreste nimeni sa joc rolul de amanta pentru flacaul meu, nu? La cum imi suporta starea asta, merita si o statuie, nu doar un comportament aparte de la prietena, nu? Altii nu au reusit sa ma inteleaga nici dupa ani de relatie si el se chinuie din primele 2 saptamani sa ma suporte in cea mai idioata sau nu faza a mea, unde nu am control si unde emotiile mi-o iau razna fara sa le pot opri. Are si facultatea asta de psihologie un rol in echilibrul vietii celorlalti.

Si stii ce mi-am mai adus aminte? Ca-s Manager, nene! Unde am stat eu in ultimul timp langa oameni care credeau ca a fi Manager e doar chestie de „cum sa fii leader” (tu nici nu stii sa scrii bine cuvantul, cum naiba sa intelegi ce carateristici de personalitate compun treaba asta?) si ca e clar ca eu nu pot, am si uitat ca „Ba, eu ma joc in lumea asta de cand voi bateati cu lingurita in geam”. Si ma, imi iese si asta a dracului de bine, deci ce calitati am de reusesc asta? Si ia, Oana, si adu-ti aminte de gandirea de afacerist, de intelegerea nevoilor celuilalt, de negocierea compromisurilor, de facut ca mine incat sa se simta si omul ala multumit, de muntii aia de munca si organizarea lor intr-o echipa de 13 oameni, de strategiile alea care trebuia sa le dezvolt ca sa functioneze totul ca uns… Mi-am adus aminte tot ce am invatat prin incercare-eroare in experienta asta si cum imi iesea a dracului de bine si ca a fi Manager e o atitudine care nu se rezuma doar la munca. Pai nu sunt eu Managerul vietii mele? Daca nu eu, cine naiba sa fie atunci?

Si na poftim, ca mi-am adus aminte de toate starile care mi-au placut si ca acum stiu sa le joc mult mai bine, ca am mai invatat vreo doua de la viata. Opreste o femeie pe care o duce capul, ca a invatat ceva nou in fiecare zi, asa, din ambitie, si care si-a adus aminte cum sa fie Manager, Amanta si Papusar si a ridicat asta la rang de arta si inca mai vrea sa invete, ca sa dezvolte si mai mult. Cat de dor mi-a fost de rolurile astea si ce foame am sa le joc iar! Si care-si ia Forta din dragoste pura. Si cu un val de serotonina in creier de nici ea nu-l poate controla. Cum am spus si printr-un comentariu: „Sunt in stare sa ma bat si cu zeii acum si am sa si castig pentru ca trebuie si am tot ce e nevoie sa fac asta.” Daca se leaga cineva de ce e al meu, fie el viata mea, iubit, artistii din label sau scopurile mele finale. Cum construiesc, pot sa si distrug si pot sa o fac cu o forta si niste carateristici care se gasesc mai rar in oameni. Pai ce Sfanta Papadie, daca nici eu nu imi apar pana la moarte Universul, cine naiba sa il apere pentru mine? Ca pe Ei ii doare la basca de cadavrul meu, de aia vor sa distruga. Pai sa le raspundem empatic, in oglinda, nu?

Si faza amuzanta: imagineaza-ti ca eu, genul asta de om, care foloseam manipularea asa, doar de fun, ma aflam in prezenta unui om care facea psihologie inversa cu mine d-aia jegoasa, de o inveti prin filmele proaste, din scopuri egoiste. Pai bro, tu chiar nu intelegi ca am 12 ani de psihologie si ce-mi spui tu si crezi ca ma manipulezi e ABC pentru mine? Eu am ajuns la nivel de manipulat mase de oameni si tu vii si faci psihologie inversa cu mine? Da-o, ma, in ‘zda ma-sii, chiar in halul asta sa subestimezi realitatea evidenta?

Daaaa, si uite asa mi-am adus aminte de toate rolurile jucate de mine pana acum, pana ma plictiseam de ele si treceam la altele. Si le pot aduna pe toate intr-un Rol Universal valabil, ca de ce pnm sa nu fac asta, daca ma duce capul. Noroc ca intre timp am invatat moralitatea si am scopuri bune, ca altfel mi-era mila de toti care intrau in contact cu mine. Pe dracu’! Am invatat de atunci si sa nu mai am mila daca lumea ma obliga. Ca de ce sa planga mama, daca poa’ sa planga ma-sa? (Nu mai tin minte cine m-a invatat vorba asta, dar merci daca ma mai citesti).

Asa ca regula general valabila: esti om cu mine, sunt om cu tine. Iar prin om nu inteleg femeie sau ce pnm tipare mai vrei tu sa-mi aplici. OM. Cu tot ce inseamna om de bun simt, respectuos, care nu mai incearca sa ma subestimeze sau diminueze. Daca nu, iti arat imediat care ti-e pozitia. Adica sub tocul meu sau aruncat la gunoi psihic. Ca pot, ce Sfanta Papadie, doar am invatat atatia ani sa fac asta. Prefer sa fiu om si sa ma bucur de echilibrul meu si linistea mea de aici, din Universul meu, da’ daca unul intra cu picioarele in ele, promit eu sa i le bag direct in fund. Ca am cautat prea mult ce am aici ca sa permit cuiva sa mi-o ia.

Aberant? Pune-ma la incercare, sa vedem care dintre noi are mintea mai diabolica. Nu de alta, da’ Cruel Intentions si Basic Instinct au fost filmele mele preferate. Pe langa Pi. Ma dau de 3 ori peste cap si imi apar teritoriul, ca doar pot sa fiu si tigroaica.

Cat despre restul oamenilor binevoitori, am sa continui sa dau lectii de viata aici, poate invatati de la mine ceva si va ajuta sa va autodezvoltati ca oameni. Ca doar de aia sunt in rahatul asta de blogosfera de pe vremea bunicii, ramanand oldschool, asa, nu? Ca am vrut eu sa invete altii din viata mea, sa le fie si lor bine, nu doar mie. Sau sa folosesc blogul ca arma, cand am nevoie. Sau sa ma descarc. Folositi-l cum vreti voi, e al vostru, eu va dau aici experienta mea de viata, cu conluziile mele. Azi tocmai am invatat ca orice e pozitiv poate deveni si negativ, daca situatia o cere si absolut orice element din tine si afara ta poate fi folosit ca sa iti fie bine tie si altora, dar si a arma atunci cand e necesar. Moralitatea e aia care face diferenta.

Pai suntem d3v sau nu mai suntem?

Fuck you all!

Eu n-am simtit ura pana acum. Dezamagire, da. Revolta, da. Neputinta, da. Insa niciodata n-am putut sa urasc pe bune pe cineva, sa vad doar negru in fata ochilor, sa nu mai suport oamenii si sa nu mai cred in partea lor buna. Asa am fost eu, mai fraiera, crezand ca undeva, acolo, sub rautatile lor, se ascunde de fapt un suflet gingas ca un ghiocel si o bunatate enorma, care nu sunt lasate sa iasa afara din frica. Vezi tu, credeam ca toti sunt ca mine, asa, doar copii speriati de lumea exterioara, care in mediul potrivit lasa sa iasa la iveala partea lor buna.

Pe dracu’! Oamenii, in marea lor majoritate, sunt niste lepre ordinare si niste idioti notorii. Niste dobitoci egoisti care nu-s capabili sa vada mai incolo de autosuficienta si felia lor de paine. Niste uga-buga tembeli care se cred cei mai destepti dintr-un grup doar pentru ca in uga-bugalitatea lor tembela si-au gasit cate un rahat de care sa se agate ca sa se valideze. Cum Sfanta Papadie poti sa te simti mare rahat ca ai facut o branza, cand tu n-ai fost capabil sa pretuiesti nici ce iubesti? La dracu’, animalele sunt capabile sa faca asta, tu te-ai cacat pe ea iubire. Si prin iubire ma refer la orice iubesc oamenii: munca, familia, linistea, ceva-ul ala care nu mai e capabil de mult sa ne faca sa zambim cand ne gandim la el, da’ care ne batem cu pumnul in piept ca „Eu iubesc!” Sa mori tu ca asta e iubire?!

Azi dimineata am adormit cu o ura enorma pe care nu o puteam controla si care imi punea stapanire pe suflet. Simteam cum imi acopera privirea, asa ca am inchis ochii, sperand ca atunci cand am sa ma trezesc am sa ma simt la fel ca odata. Cand m-am trezit, insa, mi-am dat seama ca urasc si mai tare si ca o fac din tot sufletul.

As vrea, daca as putea, sa ard pe-un rug toti oamenii din cauza carora am varsat fie si o lacrima si pe care i-a durut in cur de lacrima mea. Pe toti care m-au umilit vreodata sau au incercat sa o faca. Pe toti care s-au uitat cu superioritate vreo secunda la mine. Pe toti care m-au lasat balta cand aveam cea mai mare nevoie. Pe toate vacile grase care dupa ce ca-s idioate si incapabile sa miste ceva, se bucura de raul altora. Pe toti idiotii care cred ca li se cuvine ceva, fara sa munceasca. Pe toti lenesii, ignorantii, egoistii, ratatii si nesimtitii societatii. Si-as vrea prin fumul care iese din corpurile lor sa simt ca am salvat alte suflete inocente de la momentul in care au sa simta ura asta si sa revin si eu la impacarea sufleteasca ce ma caracterizeaza si care mi-a fost furata de oameni in care am crezut si langa care am fost apoi i-a durut in fund. De la iubiti si pana la familie, de la prieteni si pana la cunostinte ocazionale.

Azi urasc din tot sufletul meu de om care a crezut in oameni. Maine as vrea sa-mi treaca, dar din pacate simt ca furia asta devine din ce in ce mai mare, asa ca nu-mi mai pasa. Oricum, nu va mai suport.

Egoism

…egoism everywhere. „Si cat crezi ca am sa mai pot suporta egoismul altora, pana sa devin si eu egoista?”

Cum sa o spun sa nu par slaba… Vesnica problema a mastii, a fricii fata de oamenii care ti-ar putea face si aia, si aia, si cealalta. Si te deschizi si ceri ajutorul persoanelor de langa, macar o data in viata ta ca na, daca asa se face… Si ele sunt egoiste si te lasa balta. Si te baga in incurcaturi si mai mari. Dar daca nici lor nu le poti cere ajutorul si nu te poti deschide, cui naiba mai poti, pe lumea asta?

Singura ai fost, Oana, singura ramai, ca asa-ti trebuie. Nu e ca si cum n-ai fi incercat, dar fie n-ai facut tu fata, fie n-au facut ei, fie a fost la mijloc egoismul. Si singura ti-e bine, ca nu ai griji. Nu ai nici asteptari. Esti tu cu fortele tale si tot ce ceri e sa-ti mangai motanul noaptea, inainte de somn, pe oriunde ti s-o afla perna aia. Si ai si-un blog sa te asculte. La ce dracu-i dai share de cate ori scrii ceva? Nu e ca si cum ai vrea ca cineva sa citeasca, nu? Da’ poate cineva te intelege si data viitoare te lasa dracului in pace, cu perna si motanul tau. Cu muzica si linistea ta. Si-un betisor parfumat cu miros greu, meditativ.

Fii si tu egoista, Oano, nu mai fi proasta. Imparte-ti betisorul, muzica si linistea cu un motan. Inchide fereastra de chat cand nu iti place si mai ascunde-te in doua brate cand simti ca nu mai poti. Aleatorii, ca n-are sens sa construiesti. Oricum se darama tot. Nu-ti pune capul vreodata in poala ei, ca nu gasesti alinare si liniste acolo, doar incurcaturi si egoism, uite dovada. Cumpara-ti o perna din Kaufland, ca-i 35 de lei una, si spune-i tot pana cand s-o face numai valatuci. Si mangaie motanul ala naibii, ca si el se simte singur ca si tine. Nu cumva e si flamand?

Si tu esti flamanda, Oana, mama, de multe, nu doar de mancare. De somn, de liniste, de siguranta, de apreciere si de respect, de recunoastere, de forta vitala, de aer. Vrei sa respiri linistita si sa uiti tot. Sa descoperi o noua formula chimica, sa ti-o torni pe fata si sa te transformi in alt om. Sa..? Da’ de ce sa mai vrei, mai Oano? Nu tot ai vrut? Ca doar asta te-a mentinut pana acum p-aci. Ai vrut sa-i dovedesti ei ceva, ai vrut sa-ti dovedesti tie, ai vrut sa nu mai fii copil, sa nu mai fii femeie, sa nu mai fii om. Ai vrut sa fii altceva. Le-ai spus ca esti speciala si au crezut ca te lauzi. Dac-ar fi stiut ei ce chin e sa fii tu. Sa nu poti sa-ti explici ganduri sau cand poti sa nu poata ei sa te inteleaga. Sa-ti construiesti roluri, peste roluri, peste roluri – o inchisoare din roluri, incat nici vocea sa nu ti se mai auda de dupa ele. Sa trebuiasca sa alegi constant intre doua rele si sa iti spui incontinuu „trebuie, ca sa supravietuiesc”. Trebuie, acum de ce naiba mai trebuie?

Perna o ai, e mica, dar e a ta. Motanul sta oriunde numai langa tine nu, dar noaptea-l simti pe picioare. Muzica iti suna in boxele astea cu firele innodate de sub scaun si mai ai vreo 5 betisoare parfumate. Poate vreo 10. Fa pe naiba-n patru si ramai conectata cu momentul, Onuta, mama, ca daca te gandesti la ieri sau la maine ai pus-o. Si scrie, Oana, scrie, ca asta stii sa faci si de aici iti castigi painea si puterea. Scrie cat poti tu mai mult, pana ai sa dai si ultima picatura de minte intortocheata din tine, si ultima lacrima de copil, si ultima farama de ura fata de ei si tine. Scrie tot, pana ce utima celula iti va fi putrezit si motanul asta nerecunoscator are sa fuga pe-un geam, ca asa fac toti. Scrie, fir-ai tu sa fii, ca asta ti-e singura scapare din viata asta fara sens.

Me just being me

Stii cand spuneam ca habar n-am sa comunic ce simt? Nu-s eu de vina, e vina limitelor celorlalti. :)))) Glumesc, da’ se explica clar aici.

Micii demoni din curtea mea

Eu stiu ca n-am reusit niciodata sa urasc sau sa fac rau cu buna stiinta cuiva, nici macar atunci cand altcineva, in locul meu, ar fi bagat un cutit in persoana aia. N-am reusit si cu asta basta. Intotdeauna am vrut sa ma simt eu aia care poate merge cu capul sus si spatele drept, chiar daca eram cea care picam de proasta. Sunt ferm convinsa ca exista un soi de karma si ca toate cacaturile care le facem celorlalti ni se intorc si incerc si eu sa ma simt razbunata in felul asta.

Ma, viata mea nu e rea. Chit ca mi se intampla tampenii, in mare din rautatea celorlalti (iti dai seama ce victima sunt?), fac eu pe naiba-n 4 si le rezolv si mi-e chiar bine. Cum obisnuiesc sa spun: eu n-am un inger pazitor, am o echipa intreaga. Sunt suparata, deprimata, dezechilibrata atunci, pe moment, da’ la un moment dat ma mobilizez, pun piciorul in prag, opresc procesul de autodistrugere – ca asa ma manifest eu cand sunt suparata rau – si incep sa repar. Cam cum s-a intamplat si cu mutarea asta a mea, ca a fost o miscare de tipul „Nu mai pot sa o rezolv aici, ma mut naibii si o incep de la 0, daca tot tre’ sa platesc chirie undeva”. Da’ cum imi este mie bine, asa, am niste demoni dupa mine de moara Sfanta Papadie daca stiu cum ii car pe toti.

De exemplu, mai nou mi-e frica sa mai investesc ceva, orice, in oameni, dupa ce investitia de ultima oara m-a facut sa pierd tot, tot, pana la ultimul rahat care-l acumulasem. Norocul meu ca am salvat pisica si vreo 8 valize. Din vreo 6 masini, ca sa intelegeti si sa nu mai punem la socoteala si pierderile care nu se pot cuantifica material. Because people sucks, that’s why, in fine… Si cum stau eu asa si investesc ceva, orice, intr-un om, incepand de la 5 minute si pana la, nu stiu, o tigara, la primul semn ca ala nu apreciaza sau ca nu se implica destul sau nu valorifica investitia aia cum trebuie, mi se ridica parul pe spate, ma dau de 3 ori peste cap si ma transform in varcolac. Si nu e ca omul ala n-ar avea nici o vina – ca de ce Sfanta Papadie ai irosi ajutorul unui om sau l-ai desconsidera cand oamenii care sa investeasca in tine, in ziua de azi, sunt atat de rari… Mi-e ca nu mai stiu sa tac sau sa las de la mine si ma agit pentru orice rahatel. Si nu e ok pentru sanatatea mea psihica, sociala, emotionala si ce alte tipuri de sanatati mai zburda libere pe-acolo. Ca-mi apar riduri noi ca ala iroseste o tigara sau o vorba sau timpul meu sau orice. Ca am avut talentul sa intalnesc oameni care dupa ce am investit in ei, mi-au scos ochii ca-s vinovata de ceva – orice – numai sa pice ei in picioare. (Iar sunt victima, nu-s eu simpatica?) Ca am invatat ca nimanui nu-i pasa ca tu pierzi ceva cand investesti si ca toti sunt mega – egoisti si dupa ce si-au vazut sacii in caruta, p-aci ti-i drumul si-ti mai arata si degetul mijlociu. Ca why not, sa fim oameni pana la capat, nu?

Si asa se face ca am inceput viata de la 0, cu oameni noi, da’ care trag pacatele alora vechi. Ceva, ceva, tot au facut ei in trecut gresit, ca-i treaba aia cu karma de la inceput. Ca-n bancul ala cu nevasta: „femeia trebuie pocnita o data pe luna, ca stie ea de ce”. Hop si eu, calare pe oameni: „n-ai de gand sa-mi arati degetul mijlociu si s-o tai cu sacii mei in caruta, da’ te pedepsesc preventiv, ca asa e bine”.

Si-un alt demon l-am descoperit asa, ca si revelatie uitandu-ma pe Facebook – sa nu ziceti ca Facebook-ul e degeaba: ca cica iubesti cand te intrebi cum poti sa-l faci pe celalalt fericit. Si cica ala in care te intrebi cum te poate face celalalt fericit e atasament. Si eu care credeam ca-i maturizare… Spirit practic, hai, sa-i spunem de la mine. Concluzia e ca eu habar n-am sa iubesc, ca eu investeam in ceilalti asteptand sa mi se ofere inapoi. Ca-n capul meu, iubirea se traduce cam asa: iti dau ceva, esti fericit, si ma faci si pe mine fericita, ca-i schimb pe schimb. Un fel de „eu am asta de oferit, ia fa lista cu ce ai tu de oferit. Si mai repede, nu-mi irosi timpul!” Ori de vreo ora incoace tind sa cred ca-s eu nebuna (de aia si m-am apucat sa scriu) si ca eu am cam invatat mecanismul iubirii gresit. Cred ca d-aia nici n-a functionat pana acum si mi-a fost atat de usor sa renunt la relatiile disfunctionale si am trecut mai departe: ca-n capul meu, schimbul nu se facea cum trebuie – eu aveam impresia ca dau mult si ce primeam nu ma satisfacea. Si normal ca nu ma satisfacea, ca eu chiar dadeam mult. Numai ca-n iubirea asta nu mai tre’ sa mai si astepti, ca fericirea vine de la sine, cand dai sa-l faci pe ala fericit. Cred… Nu stiu… Da’ ar putea fi un raspuns la cotroversata mea viata romantica. Un alt demon, nici o problema, biciuieste-i pe aia noi, mama, ca asta faceti voi.

Problema cu treaba asta e ca mai mult ca niciodata, anul asta, mi s-a activat maxim instinctul matern. Sau am devenit eu mai constienta de el, tinand cont ca n-am mai vrut sa „cresc pustani” de ceva vreme si nu l-am mai manifestat. (Salutare pustanilor, v-ati facut oameni mari, frumosi, m-as simti mandra de voi? Ce va mai fac sacii? Vi i-au luat altii, intre timp?) Mi s-a activat atat de tare, incat daca acum as considera eu ca am suficienti bani incat sa cresc un copil, as alege unul cu o gena buna, mi l-as face si dupa m-ar interesa prea putin ce-ar vrea si el, saracul. Pana atunci, mangai pisicile – sper sa nu ajung femeie nebuna, cu pisici… Da’ planul e ca pana in 32 sa reusesc asta, ca dupa se injumatatesc ovulele de la an la an. Problema cu stabilizarea si asigurarea cuibului e ca dureaza mai mult de 3 ani sa o faci si eu tocmai am inceput totul de la 0. Isn’t that cute? Si uite-l si pe Vasilica, al 3-lea demon, care are tatuaj cu inimioara si cu 2 nume de copii deja alese sub ea.

Si e rascrucea aia din viata, ca dupa cum spuneam un omulet mi-a luat tot, in care mi se deschid vreo 50 de drumuri in fata si eu habar n-am pe care sa merg. As putea fi orice, da’ eu ce naiba ma fac cand am sa fiu mare? E frumos si asa, ca jobul meu a devenit atat de plictisitor, incat mi-e lene sa mai scriu si un singur articol platit. Mai bine ma duc si dorm toata ziua, o mai fac doar ca na, stomacul mai trebuie umplut. Cred ca asta se intampla dupa ce scrii cateva zeci sau sute de mii de articole. Ti se ia, pur si simplu. As putea, de exemplu, sa stau toata ziua si sa scriu la cartile alea 3 incepute: una de versuri si proza si chestii, Maya si un rahat comercial, aproape terminat, facut de dragul de a se vinde. Cica „Cum sa atingi fericirea” – expertul sef, d3v! Shhh, nu tre’ sa stie nimeni ca eu ma enervez si ma stresez tot timpul. 5 minute pe zi mi le rezerv sa ma simt fericita, da? Am voie sa scriu o carte despre asta, ca-i mai mult decat o fac 80%. Si uite si perechea aluia de mai sus: eu ce Sfanta Papadie ma fac acum, ca am 1000 de posibilitati, da’ nu prea multe?

Si ultimul, da’ nu cel din urma, l-am simtit la Bucuresti 555. Eu habar n-am sa comunic ce simt si gandesc. Adica am habar, ca d-aia-s content writer/copywriter/oricewriter, da’ nu stiu sa comunic verbal, ca am eu senzatia ca lumea n-are rabdare sa explic tot procesul prin care am ajuns de la o idee la alta. Si-asa nu intelege ce-i cu propozitia aia pe care o spun eu acolo si care e nevoia mea. Exemplu clar: la 555 ala, ne-am oprit intre 2 randuri de oameni, avand in fata copaci si pe langa noi fiind loc de trecere. Si eu zic „E prea multa informatie, nu vreau aici”. S-au uitat oamenii perplecsi la mine, ca logic ca nu pricepeau despre ce-i vorba. Eu trebuia sa spun cam asa, de fapt: „Stiti ca zic eu ca-s antisociala? Da? Bun. Si stiti ca eu mai zic ca adun variabile din ce stiu/vad/aud si calculez sanse si rahat cu mot, incerc sa citesc eu viitoru-n stele? Ok, bun. Well, dragii mamii, daca nu vreti sa o iau razna si sa fac un atac de panica, pentru ca nu ma pot controla foarte mult, mai ales daca am baut o bere, mutati-ma dracului de-aici ca mi se supraincalzeste procesorul ca uite cum trec aia 5 acum si 2 ne ating si unuia ii clipoceste lumina de la bicicleta si astia 10 din fata fac poze si alti 5 filmeaza – in Septembrie scoteau astia generatiile noi de telefoane? Parca Apple scoate in Octombrie – si acolo plange un copil si se aude muzica din partea dreapta si luminile alea de pe Casa Poporului si voi vorbiti si asta din spate ma atinge pe mana dreapta ca nu vede si in fata flutura aproximativ 8 crengi – de ce nu mi-am luat ochelarii? La 5 spunea nenea ca nu ma mai pot opera? Era cam intuneric in cabinetul ala – care nu ma lasa sa vad fix centrul cladirii si uite cum mai trec vreo 8 omuleti pe cararea asta si tanti aia a venit cu caruciorul copilului in multime – si de ce Sfanta Papadie ai veni cu caruciorul intr-o adunare de cateva zeci de mii de oameni – sa-mi bag Sfanta Papadie-n caruciorul ei ca m-a calcat cu o roata pe un picior ca impinge ca vaca si aia face pe desteapta acolo ca astia-s polonezi care prezinta acum – ce ras de rahat are si ce gluma buna crede ca a facut – si celalalt face pe desteptul dincolo da’ vorbeste numai aberatii – or fi pentru ca il frustreaza seful la serviciu? Si am de munca da’ n-am nici chef si nici net si e Sambata seara si eu sunt in Bucuresti, dupa ce facem? si omul asta care e cu noi nu s-o simti aiurea ca eu il tin de mana pe flacaul asta? Si flacaului i-o placea, ca el cred ca are doar vreo 5 crengi in fata si totusi sa fac omul ala sa nu se simta a 5-a roata la caruta etc etc etc.” Intelegeti? Prea multe informatii si eu nu ma pot concentra la o singura chestie ca-s paranoia si antisociala si percep prea multe detalii. Si mi-o ia mintea razna si fac atac de panica. (Ca si incheiere, si-a dat seama flacaul ca nu e ok dupa cat de incruntata eram si cat de repede respiram – 5 minute mai tarziu ar fi fost prea tarziu). Si hey, say welcome to my new dwarf: ca dupa ce ca-s mai ciudatica, nici nu stiu sa exprim de ce-s ciudatica, pentru ca nu vreau sa deranjez omul ala de langa cu explicatii prea lungi. Si oricum n-are rabdare sa asculte tot ca uite si tu, ca sa povestesc despre 5 demoni mi-au trebuit 1905 cuvinte. Nu-i normal asa ceva, asa ca tre’ sa gasesc doar oameni care sa ma creada pe cuvant, fara sa fie nevoie sa le mai explic.

Of, ziceti voi daca nu imi fac eu armata de mici demoni, in ritmul asta…

Au fost si stele…

„A trebuit sa moara un om ca sa revad stelele”. In Bucuresti nu sunt stele. Probabil e un nor de rautate intre noi si ele.

Sa spun ca a fost un om extraordinar, monument de bunatate, care mi-a lasat amintiri frumoase, n-are rost. N-a fost si nici nu intereseaza pe nimeni. A fost un om simplu, de la tara, care n-a stiut sa-si apropie oamenii. Oricum, eu nu m-am apropiat deloc de partea aia a familiei, desi as fi vrut.

A fost, insa, cel mai aproape de figura paterna pe care am avut-o. Asa cum ar fi trebuit sa fie un tata. Poate un model. Cum nu stiu sa exprim acum, n-am stiut sa-i exprim nici cat a trait ca tin la el. Nu stiu sa exprim cand tin. Sau stiu, dar mi-e frica sa o fac (normal ca nu ti-e frica, Oana, tu nu ai frici, ai uitat?). Mi-a fost.

Acum, desi azi-noapte, cand am ajuns in Iasi, ma plimbam imbracata in negru, cu un geamantan tarait dupa mine, pe strazi pe care treceau nuntasi, de parca as fi aterizat din alta lume (si chiar am aterizat), in asteptarea primului mijloc de transport care sa ma duca la el, acum nu mai vreau. Mai fac o tigara, mai iau o gura de cafea, mai ascult o melodie, ma mai uit cum a remodelat mama casa asta de nu o mai simt „acasa”… (In doliu ai voie sa asculti melodii? Chiar si daca sunt de suflet?) Nu vreau si parca mi-e frica sa fiu pusa fata in fata cu faptul ca ultimul meu tata a murit. Asa cum a stiut el sa fie tata. Oricum, eu n-am avut bafta de figuri masculine prea proeminente pentru mine, desi fiecare, in viata lui si pentru altii, a fost minunat. Si, oricum, nici nu trebuia sa-mi fie tata, el era bunic, pana la urma, n-avea omul nici o vina ca eu cautam figuri paterne pana si-n iubiti, nu?

Nici macar raft in sifonierul din camera mea nu mai am. Cati ani sa fi trecut de cand nu am mai stat aici? Cata energie irosita pe alti oameni si cata distanta parcursa departe de „acasa”? Sunt om fara „acasa” si nu mi-am dat seama de asta decat atunci cand am pierdut si singurul bunic pe care l-am cunoscut.

Dar nu plang. Habar nu am de ce nu plang. Am smiorcait cinci minute, atat am putut, desi mergand prin camp, azi-noapte, in timp ce tot autocarul dormea, si neavand nimic concret de facut ca sa-mi ia mintea, am inceput sa realizez tot ce mi s-a intamplat in ultimii doi ani. Un an. Cum s-au adunat una peste alta, peste alta, peste alta, ca foile dintr-o julfa pe care o mananc doar la tara, de Craciun. Si nu-mi venea sa cred ca nu pot plange ci doar ma apuca groaza. Ca nu m-am gandit la ele si inca nu am clacat. Ca am gresit ceva atat de grav in viata asta, undeva, ca am adus o karma atat de negativa, ca nici macar nu am clacat. Un om normal ar fi clacat, eu de ce nu am facut-o? Cum pot sa fug cu mintea si sa nu le constientizez? E fascinant creierul uman si e si mai fascinant cum ma uit la al meu de parca nu ar mai fi al meu. Nici macar mintea mea nu mai e „a mea”.

Si inauntrul meu se produce un declic, asa cum nu am mai avut, care nu stiu daca e de bine sau de rau. Si eu tot ce pot face e sa ma uit la el. Sa vad cum ceva se strica si se repara si iar se strica si iar se repara si iar… Si iar… Si iar…

Eu nu am frici. Stii postul ala dinainte? M-am exprimat literalmente: doar a ridicat mana sa dea si am luat-o razna. Imagineaza-ti o moldoveanca, injurand moldoveneste si aruncand cu lucruri si sarind la bataie la un om mai inalt ca ea, pentru ca inauntrul ei s-a produs acel declic si a inceput sa vada negru in fata ochilor atunci cand a vazut o mana ridicata deasupra ei. Ca atunci cand era mica. Acelasi declic si aceeasi privire care a facut-o pe maica-sa sa nu mai dea in ea atunci cand ea i-a prins mana si s-a uitat cu atata ura incat a facut-o sa se dea un pas in spate. N-am frici, pentru ca am trait totul deja si am sa fac sa nu le mai traiesc o data.

Dar mi-e frica de mine sa ajung si sa vad sicriul ala. Mi-e groaznic de frica de ce se va intampla in mintea mea. O simt ca trebuie sa-mi fie frica de momentul ala. Acum, mai pot fugi in lumea mea de realitate, insa atunci am sa fiu fata in fata cu ea: al meu „acasa” care se destrama de ani de zile, iar eu nu pot face nimic sa-l opresc. Radacinile mele care se rup si care ma fac sa nu stiu de ce ma intorc in orasul asta. Oamenii care imi zmulg originile, viata care o face, eu care ma las purtata de vant, departe de tot.

Si poate nu e rau. Poate ca doar uitand si nemaisimtindu-l al meu, am sa pot sa ma rup de trecut si sa ma nasc intr-o noua viata. Poate ca am sa vreau sa mai revin aici doar ca sa vad stele si sa aprind o lumanare. Poate ca de fiecare data cand am sa mai vad stele, am sa ma gandesc la o lumanare…

Ma-ntreb, oare energia produsa de gandurile bune unde se duce? Cantitatea de energie de pe pamant este constanta, deci ceva ar trebui sa o consume, nu? Ma feresc sa mai am ganduri rele tocmai din cauza asta: poate ca cineva, primind energia mea pozitiva, are sa faca lucruri pozitive. Poate ca cineva isi construieste un „acasa” tocmai pentru ca eu incerc din suflet sa ma gandesc la „acasa”, sa spun unui om care a murit ca l-am iubit, sa le spun celorlalti ca i-am iertat si sa-mi tarai valiza mea neagra, cu haine negre, pe strazi negre, in timp ce-mi curat sufletul sa-l fac alb. N-am sa reusesc, dar poate energia asta pozitiva are sa fie consumata de cineva care are sa poata. La tara se vad si mai multe stele, iar eu am sa stau la priveghi. Am sa incerc sa ma simt in familie, macar la o inmormantare.

Missed me?

Am 5 minute si vreau sa scriu. Ce? Habar n-am, ca de obicei, las inconstientul sa-si faca treaba. Ce-am mai facut, ce am sa fac, cum e de cand m-am mutat?

E atat de multa agitatie, incat nici nu-mi mai dau seama ca m-am mutat dintr-un oras in altul si mi-am schimbat viata 100%. O simt de parca traiesc asa de o suta de ani: strazile imi sunt familiare, oamenii imi sunt familiari, situatiile imi sunt familiare. Singura dovada ca odata eram altceva e accentul pe care nici de-al dracului nu mi-l schimb, pentru ca nu ma afecteaza cu absolut nimic.

Daca-mi sunteti prieteni pe Facebook, probabil stiti ca sunt implicata pana peste ultimul fir de par in proiectul Phoenix Hip Hop. Care e mare si nu la modul ala. E mare si ca volum de munca, insa e mare si ca efect. Sa-mi bag piciorul, are sa schimbe fata hip hopului romanesc si nu doar, atat de mare, daca iese cum vrem noi. Si n-are cum iesi nasol, pentru ca suntem o gasca de oameni pe care ne duce capul, avem o motivatie a dracului de puternica si toate instrumentele cu care sa lucram sa ne atingem scopurile. Eu percep proiectul asta ca pe o forta, din cauza energiilor unite. Ca pe un… taifun? Mai rau. Bine, acum mai ramane sa ii convingem si pe ceilalti de ce suntem capabili si de ce e bine sa fie cu noi si nu contra noastra sau neutri.

Si planuim sa facem asta pe 16 August, atunci cand o sa facem si lansarea oficiala a site-ului si a proiectului in sine. Aici. Numai ca, pentru a face asta, n-aveti idee cat de mult e de munca. Bre, da’ mult in draci, si mie nu mi-a fost niciodata frica de munca, sa ma plang acum. Nu, chiar e mult, pe bune. Atat de mult incat eu nu mi-am permis azi sa stau sa ma lupt cu fostul sef ca sa-mi dea banii la timp, cand stabiliseram (asta nu ramane nerezolvata, oricum, ca doar sunt razbunatoare, pana mea, da’ dupa 16), si am zis ca el doar pentru ca in alt tab aveam vreo 12 oameni care asteptau raspunsuri si aveam chestii de facut in bara laptopului. Si-am zis ca el, desi imi incurca planurile de nu stiu pe unde sa scot caciula. Da’ n-am avut timp nici la asta sa ma gandesc.

Si alta e ideea. Acum zece luni, n-aveam treaba cu comunitatea asta, decat asa, ca ascultam eu, in lumea mea, muzica de-mi suna mie bine. Apoi a fost SSS, unde am reusit sa duc aproape de capat planul ala malefic de la inceput si sa dau startul Urban Party, care are sa fie la randul lui un fenomen, daca-mi iese cum planuiesc. Acum sunt parte d-aia rea a celui mai tare proiect de pe piata. E putin coplesitor, dat fiind ca s-au intamplat atat de repede si, sincer, nu ma asteptam sa-mi iasa. Dar nu am timp sa ma gandesc la „Ce-am fost si ce-am ajuns”, asa ca stima mea de sine flamanda, care cere tot timpul confirmari, altfel imi spune ca „n-am cum”, nu prea are cum sa ma afecteze. M-am depersonalizat, cumva.

Si nu e doar partea de hip hop unde chiar am reusit sa fac ce mi-am propus, cineva a vazut asta si mi-a propus sa fac mai mult. Nu, nu.

Muncind la PHH s-au intamplat doua chestii: am invatat ca pot orice imi propun si ca eu sunt omul care face pe naiba-n patru si gaseste solutii la orice problema, care poate sa ramana logic, lucid si realist oricat de complicat ar fi. Pare dubios, dar eu nu stiam asta despre mine. Adica stiam, dar credeam ca limita imi e mult mai jos si ca nu ma pot descurca la nivelul asta de chestii si stres. Mi-am aratat ca pot mult mai mult decat credeam eu. Si asta mi-a dat o anumita aura de incredere, care s-a transpus in jurul meu. Asa se face ca si la munca am un proiect de am sa cuceresc lumea cu el. La munca pentru AC, pentru ca v-am zis ca mi-am dat demisia de la jobul ala care ma dadea inapoi cu 5 ani – ii multumesc, totusi, ca m-a ajutat sa-mi pun treburile in ordine aici, cat sa pot sa-mi incalzesc motorul si sa iau viteza.

Si tot muncind la PHH si stand bot in bot cu oamenii din echipa constant, mi-am gasit un om ca mine, de care sunt indragostita maxim. Si el de mine la fel. Si suntem noi, in lumea noastra, incercand sa cucerim Universul si avand aceleasi scopuri si acelasi aport de energie. Daca o sa mearga sau nu, o sa vedem, dar momentan eu am primit de la viata ce imi doream: un luptator care sa nu se lupte cu mine. Un partener in echipa asta nenorocita, formata din doi, cu care sa merg la acelasi nivel si sa facem impreuna care pe care cu cei din exterior, nu noi intre noi. Pe care sa nu trebuiasca sa il tarai dupa mine ca sa evoluam si care sa nu vrea sa ma taraie el dupa el. Sa ridicam echipa impreuna. Si daca ma cititi de mult, stiti ca asta era ce cautam prin toate relatiile alea esuate din trecut. Am sa vad, in timp, daca asta e si ce imi trebuie, nu doar ce imi doresc eu, ca am mai patit si d-astea. Ce-o fi o fi.

Si apropo de fosti, scriu postul asta din doua motive: unul e ca vreau sa-mi pun ordine in ganduri. Eu daca nu scriu sau discut, cand am prea multe emotii si idei la care sa ma gandesc, simt ca e haos si nu stiu de unde sa iau firul sa il descalcesc.

Si-al doilea motiv e ca aveam un mesaj personal de transmis unei persoane, singura metoda posibila fiind asta, din care fiecare o sa inteleaga ce vrea, da’ ea o sa inteleaga ce trebuie: ti-am spus ca pot obtine tot ceea ce imi doresc, doar ca am nevoie ca oamenii din jurul meu sa imi permita sa evoluez si sa fac asta? Abia asteptai sa esuez si sa revin cu coada intre picioare la ce eram, crezand ca n-are cum sa-mi fie mai bine. Ti-am dovedit ca in cel mai scurt timp posibil, pot face sa-mi fie mai bine. Eu am reusit, sunt o invingatoare. Tu, care imi doreai raul si ma sapai incontinuu cand mi-era mai greu, ai ramas in urma. Esti multumit de tine?


Oldies But Goldies

Categorii

Top Clicks

  • Niciunul
Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :