Inside trips

Ne stii, dintotdeauna ne-ai vazut. Te-ai intrebat ce ne atrage unul langa altul, care ne sunt povestile, care ne e scopul si viata de zi cu zi. Obisnuiam sa mergem in locuri in care ne simteam intre prieteni, dar ne vedeai tot timpul aproape, impreuna, doar noi si cate unul nou acaparat. Nu acceptam exteriorul decat dupa lungi teste, iar eu eram un caine de paza: mereu observand, mereu ridicand limitele, mereu intinzandu-le o mana cand aveau nevoie, crescand. Eram „mama d3v”.

Si anii au trecut, unii dintre ei sunt sus si au uitat de cei care i-au ajutat. Saluta de parca si-ar fi intalnit cel mult un coleg de liceu. Altii vin si-mi spun „Ma duc, dar ma intorc dupa toti” si nu-i mai vad decat cand se uita de sus la ceilalti. Iar altii se intorc. Asta e testul lor final, dupa zece ani de cand cresc impreuna: te schimbi sau nu te schimbi? Iti uiti originile si fratii sau tii minte cine a fost acolo, cand erai disperat, cand nu stiai pe ce drum sa o apuci? Eu n-am avut familie si mi-am facut-o. Apoi, am daruit-o celor care nu aveau si isi doreau. Unii si-au batut joc de darul asta pretios, dar altii aproape imi fac sufletul sa planga cand vin si-mi spun „Eu sunt aici”. Ei sunt aici. „Ai mei”, dupa reguli vechi, in care exista ierarhie, exista sistematizare, exista roluri atribuite si exista acceptare, exista libertate de expresie pana cand libertatea celuilalt sau a grupului e primejduita. Cum altfel as fi putut construi sistemul asta daca nu dupa felul in care gandesc eu?

„Traiesti in vremuri de mult apuse” imi spunea un nimeni cu impresii de cineva daunazi. „Si nu e nimic rau in asta, dobi, atat timp cat stii sa le adaptezi modernitatii”. Intr-o lume in care toata lumea e frustrata ca se simte neinteleasa si singura, sa stii ca ai oricand acolo, orice s-ar intampla, pe cineva care te accepta si te ajuta si te apara si apara haita si are sa ramana mereu „omul tau”, e mare lucru. E totul. Oameni cu care sa imparti povara farfuriei de maine si a viitorului de peste ani, oameni cu care sa te duci sa cuceresti lumea, oameni de langa care sa pleci cate un an intr-o calatorie de regasire personala dar care sa ramana acolo sa te astepte pentru cand te intorci, oameni care sa ii simti „acasa”, oriunde in lumea asta plecati, asta, copile, e tot ce poti sa iti doresti mai mult de la viata.

Stiu o sora care a lasat o familie pe drumuri fara nici o remuscare. Pe sora-sa! Sau familii care se rup de la rahaturi de casute de chirpici. Si imi stiu lupii ca au fost mereu in spate ca sa ma sprijin pe ei daca sunt in cadere. Asa cum si eu am fost acolo pentru ei. Stiu ca planurile lor nu sunt de tipul „eu fac”, ci „noi facem”. Noi, toti, in haita. Si vad ca pe cine iau sub aripa noastra, se lipeste instant de noi – isi cauta dintotdeauna o familie de genul asta. Din pacate, nu toti trec testele, pentru ca nici nu stii cand sunt, asa cum nici eu nu stiu. Sunt ale vietii, eu doar le observ si spun „Sa ii mai dam o sansa” sau „Aici e gata!”.

„Cati ani ai, d3v?” ma intreba un alt dobi. Am anii in care sa stiu ca diferenta dintre teribilism si curaj nu e foarte mare din exterior si de multe ori nici in interior, dar ca loialitatea celorlalti e tot ce conteaza uneori. Anii in care sa fi stiut si viata de odata si cea de acum si inca vreo multe pe langa, pentru ca-n curiozitatea mea am imprumutat perspectivele altora daca nu am putut experimenta eu tot. Anii in care vin multi si spun „eu tot ce stiu am invatat de la d3v” sau in care ma uit la ei si zambesc ca am reusit sa ii protejez atat de mult incat sa le ramana inocenta, insa fara sa devina fraieri, sa aiba suflet mare si curat, in timp ce nu au nici o jena sa calce in picioare pe ala care i-a calcat pe coada. Anii in care imi suna in minte un vers: „Ma uit la baietii mei si vad ca pe zi ce trece devin tot mai rai…”. Anii in care trebuie sa gasesc solutia buna sa ii scot de aici, inainte sa se piarda, pentru ca sunt speciali: destepti, loiali, cu incredere in sine, curaj, ambitie si putere infinita. Sunt lupi. Iar pentru lupi, sunt Universuri aparte. De creat si de ghidat o haita, insa, e o munca infinita si „e prea multa responsabilitate, nu pot”, asa cum imi spunea Inlocuitorul. Si e. Toti copiii astia sunt responsabilitatea mea si eu trebuie sa gasesc planul ala care sa ii scoata de pe drumul asta. L-am gasit odata, dar in nesabuinta mea, am crezut ca toti oamenii sunt la fel de corecti ca lupii mei de acasa. E usor sa confunzi un lup cu un caine, insa acum am invatat diferentele, nu mai las pe nimeni sa ia drumul din mana mea. Si toti am crescut si ne-am descoperit puterea, e ok, nu mai sunt singura care il gandesc, am oameni a caror perspective pot sa le adun. Ca-n 1, 1, 2, 3, 5, ca asa e totul in viata.

0 Responses to “Inside trips”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Oldies But Goldies

Categorii

Top Clicks

  • Niciunul
Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :


%d blogeri au apreciat asta: