Actul de curaj suprem

aaaaCitind comentariile din articolul de aici, am realizat ceva: romanii au din ce in ce mai des ganduri sau tentative de sinucidere. Cum am ajuns eu la conluzia asta? Poveste:

Acum vreo 12-13 ani, absolut toata lumea considera sinuciderea ca un act de lasitate. Eu o priveam altfel. Am avut in familie un caz si am dat si eu, de vreo cateva ori, cu subsemnatul prin zona aia. Si nu, n-am absolut nici o jena sa o recunosc. Am fost fata in fata cu moartea, am intrat de 2 ori in coma, am fost ametita de perfuzii si diferite tratamente vreo 3-4 saptamani, m-am ales cu o fobie de medici si cam aici s-a terminat experienta. Am ajuns la concluzia ca daca nu mi-a iesit de atatea ori, clar am o forta vitala prea mare in mine, asa ca ar trebui sa imi respect decizia interioara si sa incerc sa continui, orice ar fi.

Apoi m-am axat pe studiat psihologia la nivel intens, teoretic si practic, prin observatie si aplicatii, ca sa ma repar, ca eram vraiste-bucati-mici. S. imi spunea azi ca de la parinti ni se trage stilul de a cauta in parteneri un egal dominant, un Marc Antoniu. Mnu, desi si ei au contribuit. La mine se trage din studiul asta aprofundat, extrem, al psihologiei: ca sa ma pot ajuta si sa ma inteleg, fara sa fie nevoie sa apelez la tratamente care omoara spiritul (sau fizicul), a trebuit intai sa despic psihicul uman in zeci de mii de bucatele, ca pe un radio stricat, apoi sa-l despic pe al meu, apoi sa-l reasamblez. Ce-a iesit… Eh, daca tu ti-ai asambla propriul Golem, pun pariu ca si tie tot Maya ti-ar iesi. Si-am inteles eu mecanismele din spatele majoritatii emotiilor negative. Le-am si trait ca sa pot face asta, normal. Abia de curand am avut un episod in care nu am mai avut controlul emotiilor, amintirilor si gandurilor si s-a conectat prezentul cu trecutul, pe stilul cauza-efect, ca pana atunci imi interziceam anumite amintiri si emotii legate de ele. Si abia acolo am facut eu pace totala cu mine si cu tot, desi alea 2 zile cat a durat transa asta autohipnotica au fost groaznice ca si traire. A fost nevoie de 12 ani de extreme si introspectie grea si intamplari dubioase ca sa pot ajunge la liniste, iti dai seama ce copilarie fucked up am avut?

Sa revenim. Familiei mele ii era rusine sa spuna ca acea persoana din viata noastra s-a sinucis. Observi ca si eu, fiind crescuta pe dogma asta, am reticente sa spun cine e, dar nu e greu de intuit. Despre tentativele mele, nu a deschis nimeni, niciodata, subiectul. S-a mers inchis, de parca ar fi fost absolut normal ca un copil de 17 ani sa incerce sa se sinucida. Nu m-a intrebat nimeni „De ce?”, „Acum esti ok?”, „Ai nevoie de ajutor?”. Aveam, da’ na, daca n-a fost sa fie a trebuit sa ma descurc singura si sa imi caut o cale de iesire cum am putut. Si a fost a dracului de greu, pentru ca tentativa mea venise in urma a patru (4!) traume. Asta dupa un fond de copilarie traumatizanta la extrem. Majoritatea ies total fucked up si daca traiesc una. Eu sunt ok, da’ neavand ajutor de la altii, m-am ales cu depresii cronice, na. Shit happends, iar. Atunci mi-am gasit puterea interioara, de nevoie mai mult decat ca o voiam. Nu voiam, cine dracului, pe lumea asta, vrea sa ajunga un robotel capabil sa treaca peste absolut orice, fara sa clipeasca macar? Sunt suflet de artist, imi place fragilitatea din mine. A fost o provocare sa pastrez asta, laolalta cu inocenta, naivitatea, increderea in oameni. Si n-a fost deloc usor, iti imaginezi. De aici si vorba mea: „Nu mi se poate intampla rau absolut nimic nou, stiu sa ma descurc in absolut tot. Capul sus, pasii siguri, mergi inainte, ca stii sa faci fata la orice.” Azi mi-a zis cineva ca „Esti extraordinar de puternica psihic”. „Ehe, nene, daca ai sti tu cu ce demoni am stat eu la masa sa joc sah ca sa invat puterea asta…”

Acum nu mai am tentative, mai am doar ganduri, din cand in cand, atunci cand mediul din jurul meu nu intelege ca a avea parte de depresie cronica are ca efect un singur gand: ala de sinucidere. Si ca, automat, ai nevoie de protectie, de un mediu mai pufos decat altii. I-a durut la basca pe toti, oricum, daca am putut sa-mi fac mediul asta, bine, daca nu, absolut toata lumea a incercat sa intre cu bocancii in el, obligandu-ma sa ma debarasez de ei, temporar sau permanent, oricine ar fi fost. Aia e, sunt eu mai sensibila, pnm.

Ani la rand am contracarat impulsul de a renunta cu ideea ca nu pot muri fara sa las o carte in urma, din care lumea sa invete, daca vrea, ceva. Vezi tu? Instinctul de supravietuire are ca esenta ideea ca „Viata trebuie sa continue, orice ar fi”. Daca ea continua prin tine, printr-un copil sau printr-o idee, prea putin ii pasa. E brut, nu e rational, ca noi. Cand ai indeplinit ceva care il incalzeste, te lasa sa faci absolut ce vrei tu. Ultima depresie cronica avuta a fost pana in Noiembrie si a tinut vreo 2 ani, pe diferite nivele de intensitate. In Noiembrie era atat de rau, incat cautam pastile, sfori, sarme prin casa. Norocul meu a fost ca la boschetarul ala nu se gasea nimic alteva decat vant si tipete, iar banii mei se duceau pe mancare, nu mai ramaneau de altele. Si nu a fost noroc ca nu am gasit instrumente, ci ca am cazut atat de profund in gandurile astea, neputand sa le satisfac sau sa scap, incat creierul meu a zis „Bag piciorul, nu mai suport situatia, fac un declic si o duc in hipomanie, sa vada si ea ceva pozitiv in viata si sa aiba energie sa se agate de asta”. Si de-aici stiti istoria, ca am fost atat de fascinata de ce vad si unde ma duce, incat am scris tot. Na, asta cu energia creativa extrema e un efect al hipomaniei: daca in depresie vrei sa iei viata, in hipomanie vrei sa dai viata. Si iubesc starea aia, pe cuvant: somn de 3-4 ore, energie extrema, sinapse cu o viteza uimitoare, gasesti inspiratie in orice rahat. E mai greu sa te faci inteles, ca n-ai rabdare sa prezinti tot sirul logic, dar e amuzant sa zici o cale de tipul A-Z direct si sa vezi cum ala se pierde prin logica de pe la pasul C, D. Uneori te pierzi si tu cand incerci sa explici, ca pe la anumite rascruci te duci pe alte idei, un pic cam mult, ca na, hipomanie, exagerare a creativitatii, ai mai fost pe-acolo si deja e plictisitor, si uiti logica de inceput. Da’ au si parantezele farmecul lor. Bine, ai senzatia si ca toti sunt prosti si cred ca e evident asta, ca majoritatea deveneau din ce in ce mai agresivi cand nu mai intelegeau si eu imi pierdeam rabdarea sa le explic ce mie mi se parea simplu, la mintea cocosului, evident, acolo, in fata lor (Inca fac asta: cum pnm reusesc unii sa nu vada realitatea din fata ochilor lor?!). Na, shit happendsX2, sa traiasca si ei stari d-astea, ca sa duca niste conexiuni mentale mai rapide, e selectie naturala, dude, nu e vina mea ca eu am IQ-ul care-l am si exces de conexiuni neuronale ca simptom de „boala”.

Si, in concluzie, e a dracului de greu sa te sinucizi. Atat de a dracului de greu, incat ii apreciez extrem pe aia care o fac. Iti trebuie atat de mult curaj si putere si vointa si disperare si curaj. Mult, mult, a dracului de mult curaj. Lupta cu tine si cu viata e mic copil pe langa asta. Si romanii incep sa vada din ce in ce mai des asta. Cum? Hmm, banuiesc ca n-ai de unde sti cat de greu e, decat atunci cand incerci sau macar te gandesti ca ar trebui (Ceea ce e simptom de depresie, atentie! Si odata ce faci prima depresie, cam 90% o faci si pe a doua si tot asa). QED: asa am ajuns eu la concluzia ca tot mai multi romani au ganduri d-astea, de-si dau seama ca nu e chiar asa cum credeau ei. Si se verifica teoretic si statistic, pentru ca depresia e a 4-a boala din lume ca si numar de cazuri inregistrate (cate nu sunt luate in evidenta, insa!), iar in Romania e peste tot si daca nu ma credeti, cautati simptomele in ceilalti, o sa va saturati sa le vedeti. Pot pune pariu ca jumatate din familia si cunostintele voastre prezinta simptome, in cazul fericit. Asta-i pont: v-ati gandit ca poate nu-s ei a dracului sau dificili sau alte defecte inchipuite, ci e dezechilibrul asta de neurotransmitatori de vina? (Si daca mai vine vreun dobi si spune ca se poate controla psihic o chestie biologica, il trimit direct s-o intalneasca pe ma-sa de destept ce e, ca daca ar fi asa usor de controlat nu s-ar freca vieti intregi si s-ar dezvolta ramuri de stiinta sa o rezolve. [frustrare off])

Dar hai sa spun o metoda de pacalire a depresiei, testata, incercata, a dracului de functionala: sinuciderea nu exista doar in forma fizica. Exista psihic, exista emotional, exista social, exista moral, exista artistic – in caz ca va intrebati de ce uneori simtiti nevoia sa va bagati piciorul in tot. Sau de ce altii chiar o fac. Dar na, banuiesc ca nu prea multi isi dau seama ca din ideea asta profunda porneste. Toate la fel de multumitoare pentru creierasul nostru, care e cam sec si cam accepta orice-i bagi pe gat, atat timp cat crede ca i s-au indeplinit nevoile. Ca o femeie proasta si fara educatie. El traieste toate realitatile astea la fel de intens, nu ca noi, constientii, care credem ca doar concretul e ce conteaza – la faza asta suntem toti cam prosti, recunosc.

Acum, de fiecare in parte depinde daca alege o sinucidere pozitiva sau una negativa. Poti fi, asa cum am facut eu, omul care isi da reset la viata ori de cate ori ea nu i se pare ok: schimb setul de emotii si atitudini, viata de zi cu zi, locul, job-ul, oamenii din jur, statusul social – mediul, pe scurt. Jonglez prin realitatile astea, ca sa-mi bag inconstientul in confuzie. (Sunt un unicorn, iti dai seama ce magii trebuie sa fac acolo. :)) )

Eu cred ca depresia e doar un simptom al unui mediu bolnav si ca nu in om se gaseste cauza ei. Omul e doar mai sensibil, mai spre Supraeu si valorile lui, si simte asta la un nivel inconstient, atat, pe care nu stie sa si-l explice si de aia se manifesta asa. Psihologii nu cred nimic, nu stiu inca, deci nu lua de bune ce zic eu, testeaza si observa si tu.

Sau poti fi ala care-si da shut down la toate si devine un om de nimic. Valorile morale sunt cele care dicteaza, pana la urma – poti fi pe axa idealurilor sau pe cea a fricilor. ([-inf ––0––+inf]) Acum, daca extrapolezi, poti afla multe despre lume. Sau nu, nu toata lumea e facuta sa analizeze mediul in care traieste mai profund. Unii, pur si simplu, se multumesc sa aiba drept accesoriu niste ochelari de cal, frumos decorati, si cam atat. Cine-s eu sa le spun ca e gresit si ca rateaza mii de experiente, in toate realitatile alea insirate mai sus..? Fiecare cu alegerile lui de viata. Eu aleg sa fiu libera, pe ambele laturi ale vietii. Altii, treaba lor, ca nu suntem pe ulita satului, ca sa ma intereseze de ei prea mult.

0 Responses to “Actul de curaj suprem”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Oldies But Goldies

Categorii

Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :


%d blogeri au apreciat asta: