Ce-am mai invatat despre mine si despre oameni, in general

Am ajuns la originile mele cu introspectia si mi-am rezolvat dilema existentiala. (Stii tu, fiecare om se gandeste ca cica „Eu ce naibii scop am pe lumea asta?”. S-a facut o intreaga stiinta pe tema asta, Filozofie & shit.)

N-am fost niciodata altceva decat un geek. Un Sheldon Cooper obligat de societate sa se adapteze, pentru ca nimeni nu a stiut sa imi inteleaga natura mea si sa imi ofere ce am eu nevoie – sau n-a putut – sau a trebuit sa invat ca sa ajung aici. Adica, uita-te si tu: cel mai bine si mai bine ma simt cand am pe cap un fes dintr-ala de tocilar, cu moturi, am niste cizme comode in picioare, o bluza lalaie pe mine si, eventual, un laptop atasat de maini sa pot sa invat. Daca adaug si o gluga in cap, ca sa nu vad oamenii si sa pot eu sa imi construiesc lumea mea imaginara, formata din formule, chestii, teorii, informatii, stiri, muzica si ce mai am eu chef atunci, nici nu trebuie sa ma bagi in seama, ca nu simt nevoia. Decat daca aflu ceva interesant in explorarile mele si simt nevoia sa le vorbesc cu cineva. Atunci e frustrant sa nu ma bagi in seama, ca eu invat vorbind sau scriind si ma oftic, ca uit informatia aia.

Si in geek-iceala mea, acolo, am fost obligata sa ma adaptez societatii si sa invat diferite roluri, sa ies cumva din coconul meu. Mi-ar fi placut sa fiu Sheldon Cooper, dar, din pacate, a fost mai greu sa explic asta celorlalti, mai ales ca nici eu nu stiam exact, pentru ca am fost invatata ca omul trebuie sa fie sociabil, sa etc, sa etc – stii tu, classic shit. Numai ca m-am adaptat in felul meu, sa pot fi si geek, da’ sa pot sa si comunic cu societatea, cumva, sa vorbesc limba ei. (Si asta e bine, pentru ca as fi putut cadea intr-o salbaticeala d-aia, sa devin cine stie ce omulet bun la matematica sau fizica sau alte stiinte si sa traiesc profund nefericita, singura si neinteleasa, fara sa reusesc sa comunic cu oamenii din jurul meu. As fi fost, in primul rand, o povara pentru ei.)

Si incercand eu sa ma adaptez, am facut cam asa: m-am dus in gaming si am invatat de acolo cum sa interactionez cu gamerii. Si gamingul. Si alte chestii adiacente. M-am dus in psihologie si am studiat-o pana am zapacit-o, nu doar in scoala, ci si prin carti, pe pagini de net, prin tot ce-am prins. Si daca nu prindeam, cautam. Apoi m-am dus in realitate sa aplic ce am invatat, sa fac studii de caz, sa fac cercetare si experimente. Apoi m-am dus prin arte. Si tot asa, in geek-iceala mea, invatam o mie de lucruri despre orice rahatel ma interesa. Cam asa s-a intamplat cu tot ce stiu si tot ce fac eu. Am vazut ca trebuie si e folositor, am invatat, am studiat, m-am antrenat si acum stiu cum sa aplic „de la sine”, ca asa e cand te antrenezi. Ca la biliard: nu mai stai sa gandesti lovitura prea mult dupa ani de jucat, deja stii cam cum si unde ar trebui sa dai.

Invatand asta, am parut cumva adaptabila pentru ceilalti, pentru ca jucam roluri studiate si invatate, in functie de ce „simteam” eu ca are nevoie omul ala de la mine. „Simtitul” asta ii spun eu asa, ca e mai pe intelesul tuturor. E metafora mea pentru tot paragraful de mai sus. Nu poti sa-i spui unui om „Stii, eu m-am antrenat si am studiat ani de zile pe recunoasterea emotiilor si, teoretic, uite de ce e bine ce zic eu” pentru ca nici nu ai timp sa explici, nici nu cred ca poate intelege daca nu are partea teoretica si n-ai nici tu rabdare sa o explici pe intelesul lui, mai faci omul sa se simta si prost inconstient si sa interpreteze la nivel constient prin „Face pe desteapta”. Si-atunci ii zici omului fie un „Asa simt eu” sau, daca nu te crede si e musai sa se intample asa ca sa iasa planul, prin „Asa trebuie”. (Cred ca de aia imi place si sa fiu lider, ca fiind lider daca i-ai zis unui om „Fa asa”, el trebuie sa faca fara sa ceara explicatii – cel putin intr-o lume ideala, de aia ma si enervez cand un om nu-si face treaba.)

Booon. Unde am ajuns cu firul logic? Asa. Hai sa trag o concluzie general valabila pentru toti, ca am observat ieri o treaba: daca ai talent la desen, deja ai talent la tot ce tine de vizual, da? Si in grafitti si in tatuaje si in pictura si in film si in tot. Depinde de tine cat vrei sa inveti si cat curaj ai sa explorezi, cata rabdare sa te antrenezi si cat sa iti dezvolti viziunea si sa „furi meserie” de la altii. Si-n momentul in care faci asta se intampla doua chestii: iti urmezi si tu pasiunea si iti faci si meserie din ea. Iar iubind ce faci si facand-o tot timpul din pasiune, devii bun, cu antrenament. Si e imposibil ca omul talentat si muncitor sa nu aiba succes in meseria lui.

Revenind la mine. Ai vazut episodul ala din Familia Bundy in care Kelly trebuia sa invete fotbal sa participe la un concurs si pe masura ce invata mai mult, pe atat uita chestiile simple, cum ar fi ce e aia soneria usii? Cam asa am patit si eu, numai ca eu uitam roluri, personaje intregi, ca sa acumulez alte roluri. Asa patim toti. Insa am mai descoperit aseara o chestie, cand am fost la biliard: daca reusesc sa traiesc emotia care o simteam odata sincera, fara frici, si sa-mi iau tripul ala cu „iubesc biliardul si sunt buna la el, pentru ca odata l-am iubit si am fost buna la el”, reusesci sa imi aduc aminte tot ce trebuie de el, inclusiv gesturile inconstiente, strategiile, tot. Iti aduci aminte tot rolul si ce stii tu despre el. Doar ca trebuie sa fii sigur pe tine, fara frici.

Si asta e general valabila, se aplica in toate domeniile. Experimenteaza, ai sa vezi, daca reusesti si te antrenezi pe simtitul emotiei de cand erai tu bun la ceva.

Apoi, in momentul asta, ma simt ca un copil mic si curios. Am deschis ochii larg si mintea si invat sa nu mai fiu salbatica si sa nu mai resping societatea, sa ma adaptez ei. Pana acum, eu imi cream, cumva, Universuri unde intra doar ce si cine permiteam eu: ba in gaming, ba in gasca de prieteni, ba in locurile in care mergeam. M-am salbaticit, cumva, nu mai stiam sa ma adaptez si deveneam din ce in ce mai singuratica. Socializarea completa, si cu bune si cu rele, nu am vrut sa o studiez niciodata ca lumea si sa o invat.

Liz imi spunea azi ca „Multumeste oamenilor care te suporta in perioada asta, pentru ca e foarte obositor sa stai langa un om care invata continuu si tine sa discute tot ce vede ca sa memoreze mai bine” (more or less, noi ne intelegem prin alte replici, doar am tradus asa, general). I-am spus ca „Dar eu multumesc, in felul meu!”. Si ea mi-a spus „Eu te inteleg pentru ca te cunosc de atatia ani, am invatat sa te inteleg, dar trebuie sa le spui pe limba lor.” Si-aici mi-a picat mie fisa: eu am nevoie de o persoana care sa imi traduca chestiile astea pe limba mea. Un fel de „mama” care sa imi atraga atentia ca „Uite, aici nu te-ai exprimat corect si pe intelesul celuilalt.” Sau „Social, chestia asta se intampla pentru ca”. Si am omul asta. E flacaul, care, saracul, sta si dadaceste geek-ul din mine si-si bate capul si-mi explica treburi d-astea la care eu dau fail. Si incearca si-si stoarce creierii sa ma inteleaga, cand eu incerc sa invat ceva, ca sa ma ajute. Ii multumesc eu, in felul meu, dar nu pe limba lui, inca. Am sa invat, in timp, sa ii spun exact cuvintele care trebuie sa poata sa imi inteleaga recunostinta. Sau are sa ma invete el pe mine, cumva, si sa ne intalnim la mijloc pe caile de comunicare.

Chestia general aplicabila, din asta, e urmatoarea. Deschide ochii larg, fii curios ce are viata sa te invete. Tot ce ti-ai dorit de la viata e acolo, doar ca soarta joaca un fel de puzzle (mai mult cub rubick, exprimat grafic, pentru ca e mai complex, deci trebuie o imagine 3D) cu tine, pe care tu trebuie sa il pui cap la cap. Refuzand sa vezi si sa inveti, n-ai cum observa coincidentele si (iti da seama ca ai de a face cu un pattern) lua ce iti ofera ea. De exemplu, eu, iubind pianul, am avut ieri propriul concert, intr-un magazin de muzica, de la un artist remarcabil. Pur si simplu ma plimbam eu singura pe acolo, mangaind clape, cand a venit un client, s-a indragostit de un pian de acolo si a inceput sa cante. Superb. Eram doar eu si el acolo, deci am avut propriul meu concert – aproape am plans de frumos ce a fost. Si coincidenta face ca in locul unde facem noi repetitii sa obisnuiasca sa vina un profesor de pian care sa vrea si sa ma ajute. Deja, am de-a face cu un pattern: mi-am dorit sa invat pian (au avut ai mei, cand eram mica, in apartament, apoi, toata viata, mi s-a spus ca am degete de pianist, apoi m-am indragostit de sunetele pianului de am ajuns sa iubesc muzica), iar soarta imi da tot ce am nevoie ca sa invat sa cant la pian. Si am sa o fac, vreau nu vreau, pentru ca apar din ce in ce mai des coincidentele astea, cu cat intarzii mai mult sa le iau cu atat primesc mai multe „semne” (coincidente).

Si trebuie sa o fac, pentru ca in mintea mea am o muzica, de aia sunt melomana, insa nu reusesc sa o exprim pentru ca nu am voce (desi stiu chestii teoretice multe), mcing nu stiu (desi stiu cam tot ce trebuie teoretic, n-am avut niciodata curajul sa incerc) etc. Pur si simplu, felul meu de exprimare al muzicii e verbal teoretic sau prin pian. Sau prin dans. Asa imi zice creierul meu si viata din jur. Asa ca trebuie sa o fac, daca vreau sa o fac auzita. Sa-mi fac auzit ritmul interior, tradus pe intelesul celrolalti.

Si cam asa e la toata lumea, statistic vorbind: viata iti da tot ce iti trebuie ca sa exprimi arta din tine, trebuie doar sa ai ochii mari sa vezi, sa vrei sa inveti si sa te antrenezi. Si sa vrei – asta e cel mai important. Asta e patternul general: unii au ca arta chestiile verbale, altii chestiile vizuale, altii alea auditive, etc. e pe simturi. Dar avem 20 de simturi, deci sunt 20 de feluri de a le exprima. Simtul tactil are propriile arte: masaj, densitatea chestiilor, etc. Ala gustativ are: bucatarie, degustare de vinuri. Etc. Ai prins filmul, nu?

Iar daca tu iti antrenezi simtul ala care ti-e mai dezvoltat si te duci in artele in care el se aplica, deja esti bun.

Si iar ma intorc la mine. Eu mi-am antrenat multe simturi, pentru ca imi place arta de a trai. Si antrenandu-le am putut sa „simt” ce e facut ca arta, deci provoaca placere, si ce nu. Mi-am dezvoltat un amalgam de simturi fiind gurmanda, fiind melomana, fiind pasionata de desen, fiind pasionata de citit, apreciind un vin bun sau un decor de interior deosebit. Sunt cu simturile „deschise” cumva spre frumos – desi inca mai am mult de invatat. Insa stiu la nivel inconstient, de acum, ce e frumos si ce nu, asa cum stii si tu, doar ca eu am mai multe informatii si imi „traduc” frumosul prin „imi place”.

Si fiind geek, din fire, incep sa „conectez”, „categorizez”, „vad cauzalitatea”, „ce se leaga cu ce” dintre ele. Si pot trage concluzii general valabile. Si e a naibii de frumoasa viata daca alegi sa vezi doar asta si felul cum se aplica.

Pentru ca stii care este singurul drept care ne-a mai ramas integru in tot consumerismul asta? Liberul arbitru: avem alegerea daca sa cadem prada iluziei unei lumi nefericite sau sa luam de la viata doar ce ne face sigur fericiti.

Dar, despre asta, intr-un alt episod…

–-

In fine, ideea de baza e ca, cu cat reusesc sa imi dau mai bine seama cine si ce sunt, cu atat mi-e mai usor sa explic celorlalti cum sa ma inteleaga. Si in felul asta stiu si ei sa ma abordeze si sa ma ajute. Inteleg si ei de ce imi place ce imi place si de ce am anumite reactii. Inteleg ca salbatica din mine are o problema de comunicare si le trebuie rabdare si sa imi explice, la randul lor, cum sa comunic pe intelesul lor. Inteleg ca eu abia acum invat sa functionez corect in societate si ca tre’ sa ma ia ca pe un copil mic. Ca pe o pisica ratacita in padure ani, gasita de oameni, si care atunci cand nu pricepe ceva da cu gheara. Careia ii trebuie timp si mangaieri ca sa se adapteze.

Apoi, inteleg si ei ca mie mi-e cel mai comod sa ma exprim prin formule matematice. Dar ca sa ma inteleaga ceilalti, in rationamentul meu, folosesc metafore sau emotii. Si ca imi traduc lumea inconjuratoare prin metafore si emotii ca sa ajung sa le inteleg matematic. Abia acum pricep si eu asta.

Si ca e nevoie, ca sa functionez corect, sa ma simt in siguranta, sa am tot ce imi trebuie ca sa ma pot relaxa si sa imi umble mintea pe unde trebuie si pe unde vrea ea: prin natura umana, prin rezolvarea situatiilor, prin teoriile Universului, prin arta, prin psihologie sau muzica – pe unde mi-am dezvoltat eu interesurile si m-am antrenat si am studiat.

Ca nu ma pot adapta social, invata, daca nu am linistea aia sufleteasca. E… ca un program din Matrix. (Si ma duc spre filozofie, trip, film, asa, de fun.)

Sa presupunem ca e Matrix, da? Si-n matrixul asta, ca in orice alt rahatel de program, se fac upgrade-uri, odata cu trecerea timpului. Si tot se introduc coduri de corectare (ca ala din Teoria Corzilor). „Acolo e nevoie de un program care sa faca legatura intre programul ala si programul ala” – si asa apare un om. Dar omul ala nu e chiar cel mai bun la ce face sau nu isi urmeaza natura lui. Si atunci ii trebuie alt program ca sa il invete sa functioneze. (E fantastic sa privesti lumea ca si cod de programare, chiar e interesant la cate chestii poti folosi metafora asta). Si tot asa, ca sa functioneze lumea cum trebuie si sa se obtina efectul ala prim dorit, trebuie bagate coduri d-astea si programele.

Dar, la un moment dat,sunt atat de multe programele si coduri si pluginuri si rahatele, incat e un haos acolo si nu-i mai dai de cap. Si nici ele nu se mai inteleg intre ele. Si-atunci trebuie coduri care sa „traduca” limbajul fiecaruia intr-unul singur. Si apar oameni care sa le „conecteze”. Noduri de retele, cum ar fi. Oameni care pornesc spirale… Ce metafora sa mai folosesc? Stai ca ma duc pe alt trip.

Sa presupunem ca lumea a ajuns la stadiul de Babylon. Un oras in care se vorbesc sute de mii de limbi (Ca fiecare om are modul lui de exprimare a emotiilor). Si ca nu se mai inteleg intre ei. Si-atunci apare un Ghita, care il intelege si pe ala si pe ala si pe ala si poate traduce pentru fiecare dintre ei o idee comuna. Si partea fun e ca toti suntem Ghita ala in Universurile noastre. Si ca daca ne jucam rolul natural si incercam sa construim si sa tarducem, reusim sa le punem la punct si toata lumea sa fie happy. (Si prin patternul lui Fibonacci, afectam si alte Universuri si tot asa). Si, in timp, tot Universul are sa fie ok. In timp mult, logic.

Saaaau, hai sa exprim, mai bine, asa cum stiu eu, matematic, poate intelegi ca TREBUIE sa iti urmezi menirea si sa actionezi (sa joci rolul pentru care ai fost programat cat mai bine – iar asta poti sa o faci doar daca te simti in siguranta, fara frici):

Inteligenta = asimilare + adaptare (unde asimilare=invatare si adaptare=ochii deschisi+actiune,
unde invatarea se face prin ochi deschisi+tragerea concluziilor
unde ochi deschisi la emotiile generate de situatii, oameni, etc.) (E o schema 3D, de fapt, nu pot sa o exprim inca atat de simplu, in 2D)
Rol = siguranta + urmarea vocii interioare
––-
Indeplinirea functiiei tale prin invatare. => Invatarea echilibrului interior si exterior prin generalizare si reaplicare.
=> Afectarea celorlalti prin emotie pozitiva.
––––––
Influentarea celorlalti si convingerea lor sa studieze si sa se antreneze spre o emotie pozitiva.
(Si aici ar veni un limbaj de cod gen return; start over; pentru fiecare om, se duce spre infinit prin repetare)… Deja te-am pierdut, stiu, e mai usor sa desenez sau sa exprim prin machete 3D ce vad eu in realitate si in viitor si in trecut si prin patternurile care le descopar.

Dar daca incep sa-ti spun asa, prin metafore, poate intelegi ca e important sa ai o viziune pozitiva asupra vietii tale si sa inveti sa faci ce iti place sa faci, oricand, insa fara a ii afecta pe ceilalti negativ. Sa asimilezi si sa adaptezi ce naibii inveti la viata ta, in felul tau. Sa deschizi ochii mari si sa nu mai blochezi informatia, oamenii, discutiile, in functie de mofturile, fricile, nevoile si toate limitele tale. Sa faci tot posibilul sa ii intelegi pe ceilalti cat mai bine in nevoile lor pozitive si sa le oferi ce au ei nevoie si poti tu, ca sa functioneze ok. Sa-ti faci, naibii, rolul tau, pe care ai fost programat sa ti-l faci.

Si e important pentru ca toti ne-am incapatanat pana acum sa nu ni-l facem si se cam prabuseste toata matricea asta numita Univers cat de curand. Cum ar fi ca se termina petrolul in 3 ani, am auzit, mai nou (eu stiam de 20, dar se pare ca s-au precipitat lucrurile si n-au calculat oamenii de stiinta bine) si are sa fie haos. Si razboaie (care deja sunt). Si mult consumerism. Si haos. Si ne autodistrugem.

Dar mai avem o sansa: sa facem tot ce ne sta in putinta sa ne facem fiecare rolul ala bun, nu ala care credem noi. Sa ne urmam natura pozitiva. Sa luam ce ne ofera viata si sa lucram cu aia. Ca in programare. Suntem toti ca niste mici Sims si „viata” se chinuie sa ne dea liniile de cod ca Simsolandul asta sa reziste, dar noi le tot refuzam constant, pentru ca „oamenii e rai si ne e frica sa lucram cu ei”, pentru ca „vecinul are casa mai mare si ne dorim si noi o casa si mai mare sa fim ca el” (la ce rahat ai nevoie de casa si mai mare cand natura ta iti spunje ca nu ai nevoie de mai mult de o camera?), pentru ca „societatea mi-a spus ca trebuie sa fac aia si aia si aia”…

De ce, naibii, credem noi ca suntem mai destepti decat natura? Numai uita-te la complexitatea ei si simte-te mai prost ca o piatra, comparabil, ca pana si aia isi intelege rolul ei, de la atom si-si face treaba pentru care a fost „programata”. Si-atunci, daca natura, in inteligenta ei, ti-a pus in tine o arta, o viziune spre bine, o nevoie de a ajuta alti oameni (daca ei se simt bine si tu te simti bine, deci e pur egoism asta – si e ok, cat timp se construieste si nu se distruge), de ce blochezi astea si crezi tu ca stii mai bine?

Ca niste copii incapatanati si obraznici suntem. Si obligam „programatorii”/”natura”/”pe dumnezeu”/”evolutia”/”introdu ce te fascineaza pe tine si crezi in ea” sa ne dea delete, pentru ca ne incapatanam sa nu functionam si sa nu ne jucam rolurile. Pentru ca ne simtim noi mai destepti decat ea si vrem noi sa avem controlul. N-avem, suntem niste furnici comparabil cu Universul asta. O cometa deviata mai haisa 2 centimetri si murim. Pamantul cu gravitatia lui impins putin mai incolo si disparem ca si cum nici n-am fi existat.

Si distrugem echilibrul asta pana cand chiar nu se mai poate, pe toate planurile. Si intram in colaps. Si ce e si mai urat e ca toti vedem asta, da’ ne simtim destepti si ne resemnam ca n-avem ce face si ne conformam societatii. Societatea e minuscula, comparabil. Uneori o faci si sa dispara, ca atunci cand iti faci lumea ta cu persoana iubita. Si-ti spun o mie de rahaturi, in arte, sa nu mai faci asta (Carpe diem, Fii tu schimbarea, Cunoaste-te pe tine insuti, Matrix). De ce ne incapatanam?

Eu imi joc, in continuare, rolul de nod de retea si traducator al lumii din jur. E datoria mea de geek care vede mai multe decat nevoile de baza. Mi-au bagat „Programatorii” de-a experiente („linii de cod”), pana am invatat sa fac asta si tot imi mai baga. La un moment dat, am sa reusesc sa invat exact limba prin care sa influentez din ce in ce mai multi oameni spre o schimbare pozitiva. Dar singura nu pot sa schimb eu lumea. Si e important, mai important decat orice: uita-te singur spre ce ne indreptam si ai sa vezi si tu. Si avem solutia, care nu e usoara, intr-adevar, dar care ne poate ajuta. Numai ca trebuie sa o aplicam…

0 Responses to “Ce-am mai invatat despre mine si despre oameni, in general”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Oldies But Goldies

Categorii

Top Clicks

  • Niciunul
Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :


%d blogeri au apreciat asta: