Micii demoni din curtea mea

Eu stiu ca n-am reusit niciodata sa urasc sau sa fac rau cu buna stiinta cuiva, nici macar atunci cand altcineva, in locul meu, ar fi bagat un cutit in persoana aia. N-am reusit si cu asta basta. Intotdeauna am vrut sa ma simt eu aia care poate merge cu capul sus si spatele drept, chiar daca eram cea care picam de proasta. Sunt ferm convinsa ca exista un soi de karma si ca toate cacaturile care le facem celorlalti ni se intorc si incerc si eu sa ma simt razbunata in felul asta.

Ma, viata mea nu e rea. Chit ca mi se intampla tampenii, in mare din rautatea celorlalti (iti dai seama ce victima sunt?), fac eu pe naiba-n 4 si le rezolv si mi-e chiar bine. Cum obisnuiesc sa spun: eu n-am un inger pazitor, am o echipa intreaga. Sunt suparata, deprimata, dezechilibrata atunci, pe moment, da’ la un moment dat ma mobilizez, pun piciorul in prag, opresc procesul de autodistrugere – ca asa ma manifest eu cand sunt suparata rau – si incep sa repar. Cam cum s-a intamplat si cu mutarea asta a mea, ca a fost o miscare de tipul „Nu mai pot sa o rezolv aici, ma mut naibii si o incep de la 0, daca tot tre’ sa platesc chirie undeva”. Da’ cum imi este mie bine, asa, am niste demoni dupa mine de moara Sfanta Papadie daca stiu cum ii car pe toti.

De exemplu, mai nou mi-e frica sa mai investesc ceva, orice, in oameni, dupa ce investitia de ultima oara m-a facut sa pierd tot, tot, pana la ultimul rahat care-l acumulasem. Norocul meu ca am salvat pisica si vreo 8 valize. Din vreo 6 masini, ca sa intelegeti si sa nu mai punem la socoteala si pierderile care nu se pot cuantifica material. Because people sucks, that’s why, in fine… Si cum stau eu asa si investesc ceva, orice, intr-un om, incepand de la 5 minute si pana la, nu stiu, o tigara, la primul semn ca ala nu apreciaza sau ca nu se implica destul sau nu valorifica investitia aia cum trebuie, mi se ridica parul pe spate, ma dau de 3 ori peste cap si ma transform in varcolac. Si nu e ca omul ala n-ar avea nici o vina – ca de ce Sfanta Papadie ai irosi ajutorul unui om sau l-ai desconsidera cand oamenii care sa investeasca in tine, in ziua de azi, sunt atat de rari… Mi-e ca nu mai stiu sa tac sau sa las de la mine si ma agit pentru orice rahatel. Si nu e ok pentru sanatatea mea psihica, sociala, emotionala si ce alte tipuri de sanatati mai zburda libere pe-acolo. Ca-mi apar riduri noi ca ala iroseste o tigara sau o vorba sau timpul meu sau orice. Ca am avut talentul sa intalnesc oameni care dupa ce am investit in ei, mi-au scos ochii ca-s vinovata de ceva – orice – numai sa pice ei in picioare. (Iar sunt victima, nu-s eu simpatica?) Ca am invatat ca nimanui nu-i pasa ca tu pierzi ceva cand investesti si ca toti sunt mega – egoisti si dupa ce si-au vazut sacii in caruta, p-aci ti-i drumul si-ti mai arata si degetul mijlociu. Ca why not, sa fim oameni pana la capat, nu?

Si asa se face ca am inceput viata de la 0, cu oameni noi, da’ care trag pacatele alora vechi. Ceva, ceva, tot au facut ei in trecut gresit, ca-i treaba aia cu karma de la inceput. Ca-n bancul ala cu nevasta: „femeia trebuie pocnita o data pe luna, ca stie ea de ce”. Hop si eu, calare pe oameni: „n-ai de gand sa-mi arati degetul mijlociu si s-o tai cu sacii mei in caruta, da’ te pedepsesc preventiv, ca asa e bine”.

Si-un alt demon l-am descoperit asa, ca si revelatie uitandu-ma pe Facebook – sa nu ziceti ca Facebook-ul e degeaba: ca cica iubesti cand te intrebi cum poti sa-l faci pe celalalt fericit. Si cica ala in care te intrebi cum te poate face celalalt fericit e atasament. Si eu care credeam ca-i maturizare… Spirit practic, hai, sa-i spunem de la mine. Concluzia e ca eu habar n-am sa iubesc, ca eu investeam in ceilalti asteptand sa mi se ofere inapoi. Ca-n capul meu, iubirea se traduce cam asa: iti dau ceva, esti fericit, si ma faci si pe mine fericita, ca-i schimb pe schimb. Un fel de „eu am asta de oferit, ia fa lista cu ce ai tu de oferit. Si mai repede, nu-mi irosi timpul!” Ori de vreo ora incoace tind sa cred ca-s eu nebuna (de aia si m-am apucat sa scriu) si ca eu am cam invatat mecanismul iubirii gresit. Cred ca d-aia nici n-a functionat pana acum si mi-a fost atat de usor sa renunt la relatiile disfunctionale si am trecut mai departe: ca-n capul meu, schimbul nu se facea cum trebuie – eu aveam impresia ca dau mult si ce primeam nu ma satisfacea. Si normal ca nu ma satisfacea, ca eu chiar dadeam mult. Numai ca-n iubirea asta nu mai tre’ sa mai si astepti, ca fericirea vine de la sine, cand dai sa-l faci pe ala fericit. Cred… Nu stiu… Da’ ar putea fi un raspuns la cotroversata mea viata romantica. Un alt demon, nici o problema, biciuieste-i pe aia noi, mama, ca asta faceti voi.

Problema cu treaba asta e ca mai mult ca niciodata, anul asta, mi s-a activat maxim instinctul matern. Sau am devenit eu mai constienta de el, tinand cont ca n-am mai vrut sa „cresc pustani” de ceva vreme si nu l-am mai manifestat. (Salutare pustanilor, v-ati facut oameni mari, frumosi, m-as simti mandra de voi? Ce va mai fac sacii? Vi i-au luat altii, intre timp?) Mi s-a activat atat de tare, incat daca acum as considera eu ca am suficienti bani incat sa cresc un copil, as alege unul cu o gena buna, mi l-as face si dupa m-ar interesa prea putin ce-ar vrea si el, saracul. Pana atunci, mangai pisicile – sper sa nu ajung femeie nebuna, cu pisici… Da’ planul e ca pana in 32 sa reusesc asta, ca dupa se injumatatesc ovulele de la an la an. Problema cu stabilizarea si asigurarea cuibului e ca dureaza mai mult de 3 ani sa o faci si eu tocmai am inceput totul de la 0. Isn’t that cute? Si uite-l si pe Vasilica, al 3-lea demon, care are tatuaj cu inimioara si cu 2 nume de copii deja alese sub ea.

Si e rascrucea aia din viata, ca dupa cum spuneam un omulet mi-a luat tot, in care mi se deschid vreo 50 de drumuri in fata si eu habar n-am pe care sa merg. As putea fi orice, da’ eu ce naiba ma fac cand am sa fiu mare? E frumos si asa, ca jobul meu a devenit atat de plictisitor, incat mi-e lene sa mai scriu si un singur articol platit. Mai bine ma duc si dorm toata ziua, o mai fac doar ca na, stomacul mai trebuie umplut. Cred ca asta se intampla dupa ce scrii cateva zeci sau sute de mii de articole. Ti se ia, pur si simplu. As putea, de exemplu, sa stau toata ziua si sa scriu la cartile alea 3 incepute: una de versuri si proza si chestii, Maya si un rahat comercial, aproape terminat, facut de dragul de a se vinde. Cica „Cum sa atingi fericirea” – expertul sef, d3v! Shhh, nu tre’ sa stie nimeni ca eu ma enervez si ma stresez tot timpul. 5 minute pe zi mi le rezerv sa ma simt fericita, da? Am voie sa scriu o carte despre asta, ca-i mai mult decat o fac 80%. Si uite si perechea aluia de mai sus: eu ce Sfanta Papadie ma fac acum, ca am 1000 de posibilitati, da’ nu prea multe?

Si ultimul, da’ nu cel din urma, l-am simtit la Bucuresti 555. Eu habar n-am sa comunic ce simt si gandesc. Adica am habar, ca d-aia-s content writer/copywriter/oricewriter, da’ nu stiu sa comunic verbal, ca am eu senzatia ca lumea n-are rabdare sa explic tot procesul prin care am ajuns de la o idee la alta. Si-asa nu intelege ce-i cu propozitia aia pe care o spun eu acolo si care e nevoia mea. Exemplu clar: la 555 ala, ne-am oprit intre 2 randuri de oameni, avand in fata copaci si pe langa noi fiind loc de trecere. Si eu zic „E prea multa informatie, nu vreau aici”. S-au uitat oamenii perplecsi la mine, ca logic ca nu pricepeau despre ce-i vorba. Eu trebuia sa spun cam asa, de fapt: „Stiti ca zic eu ca-s antisociala? Da? Bun. Si stiti ca eu mai zic ca adun variabile din ce stiu/vad/aud si calculez sanse si rahat cu mot, incerc sa citesc eu viitoru-n stele? Ok, bun. Well, dragii mamii, daca nu vreti sa o iau razna si sa fac un atac de panica, pentru ca nu ma pot controla foarte mult, mai ales daca am baut o bere, mutati-ma dracului de-aici ca mi se supraincalzeste procesorul ca uite cum trec aia 5 acum si 2 ne ating si unuia ii clipoceste lumina de la bicicleta si astia 10 din fata fac poze si alti 5 filmeaza – in Septembrie scoteau astia generatiile noi de telefoane? Parca Apple scoate in Octombrie – si acolo plange un copil si se aude muzica din partea dreapta si luminile alea de pe Casa Poporului si voi vorbiti si asta din spate ma atinge pe mana dreapta ca nu vede si in fata flutura aproximativ 8 crengi – de ce nu mi-am luat ochelarii? La 5 spunea nenea ca nu ma mai pot opera? Era cam intuneric in cabinetul ala – care nu ma lasa sa vad fix centrul cladirii si uite cum mai trec vreo 8 omuleti pe cararea asta si tanti aia a venit cu caruciorul copilului in multime – si de ce Sfanta Papadie ai veni cu caruciorul intr-o adunare de cateva zeci de mii de oameni – sa-mi bag Sfanta Papadie-n caruciorul ei ca m-a calcat cu o roata pe un picior ca impinge ca vaca si aia face pe desteapta acolo ca astia-s polonezi care prezinta acum – ce ras de rahat are si ce gluma buna crede ca a facut – si celalalt face pe desteptul dincolo da’ vorbeste numai aberatii – or fi pentru ca il frustreaza seful la serviciu? Si am de munca da’ n-am nici chef si nici net si e Sambata seara si eu sunt in Bucuresti, dupa ce facem? si omul asta care e cu noi nu s-o simti aiurea ca eu il tin de mana pe flacaul asta? Si flacaului i-o placea, ca el cred ca are doar vreo 5 crengi in fata si totusi sa fac omul ala sa nu se simta a 5-a roata la caruta etc etc etc.” Intelegeti? Prea multe informatii si eu nu ma pot concentra la o singura chestie ca-s paranoia si antisociala si percep prea multe detalii. Si mi-o ia mintea razna si fac atac de panica. (Ca si incheiere, si-a dat seama flacaul ca nu e ok dupa cat de incruntata eram si cat de repede respiram – 5 minute mai tarziu ar fi fost prea tarziu). Si hey, say welcome to my new dwarf: ca dupa ce ca-s mai ciudatica, nici nu stiu sa exprim de ce-s ciudatica, pentru ca nu vreau sa deranjez omul ala de langa cu explicatii prea lungi. Si oricum n-are rabdare sa asculte tot ca uite si tu, ca sa povestesc despre 5 demoni mi-au trebuit 1905 cuvinte. Nu-i normal asa ceva, asa ca tre’ sa gasesc doar oameni care sa ma creada pe cuvant, fara sa fie nevoie sa le mai explic.

Of, ziceti voi daca nu imi fac eu armata de mici demoni, in ritmul asta…

2 Responses to “Micii demoni din curtea mea”


  1. 2 GT Octombrie 2, 2014 la 5:57 am

    Pai daca ai problema asta cu prea multa informatie care-ti inunda „procesorul”, posibil ca ai doua variante. Ori te vindeci miraculos infruntandu-ti frica asta, ori suferi continuu pentru ca Bucuresti e centrul galagiei, haosului, nervilor, lipsei de civilizatie si o gramada alte chestii nasoale pe çare incepi sa le cunosti zi de zi banuiesc. Desi, pe partea cealalta, daca te muti in vreun loc uitat de lume si linistit s-ar putea sa-ti lipseasca zgomotul de Bucuresti:). Probabil te reinventezi tu ca doar nu poti sa zici ca te-ai obisnuit deja cu tot dupa cateva luni de mutat. Sevrajul de acomodare.. Cheers!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Oldies But Goldies

Categorii

Top Clicks

  • Niciunul
Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :


%d blogeri au apreciat asta: