Au fost si stele…

„A trebuit sa moara un om ca sa revad stelele”. In Bucuresti nu sunt stele. Probabil e un nor de rautate intre noi si ele.

Sa spun ca a fost un om extraordinar, monument de bunatate, care mi-a lasat amintiri frumoase, n-are rost. N-a fost si nici nu intereseaza pe nimeni. A fost un om simplu, de la tara, care n-a stiut sa-si apropie oamenii. Oricum, eu nu m-am apropiat deloc de partea aia a familiei, desi as fi vrut.

A fost, insa, cel mai aproape de figura paterna pe care am avut-o. Asa cum ar fi trebuit sa fie un tata. Poate un model. Cum nu stiu sa exprim acum, n-am stiut sa-i exprim nici cat a trait ca tin la el. Nu stiu sa exprim cand tin. Sau stiu, dar mi-e frica sa o fac (normal ca nu ti-e frica, Oana, tu nu ai frici, ai uitat?). Mi-a fost.

Acum, desi azi-noapte, cand am ajuns in Iasi, ma plimbam imbracata in negru, cu un geamantan tarait dupa mine, pe strazi pe care treceau nuntasi, de parca as fi aterizat din alta lume (si chiar am aterizat), in asteptarea primului mijloc de transport care sa ma duca la el, acum nu mai vreau. Mai fac o tigara, mai iau o gura de cafea, mai ascult o melodie, ma mai uit cum a remodelat mama casa asta de nu o mai simt „acasa”… (In doliu ai voie sa asculti melodii? Chiar si daca sunt de suflet?) Nu vreau si parca mi-e frica sa fiu pusa fata in fata cu faptul ca ultimul meu tata a murit. Asa cum a stiut el sa fie tata. Oricum, eu n-am avut bafta de figuri masculine prea proeminente pentru mine, desi fiecare, in viata lui si pentru altii, a fost minunat. Si, oricum, nici nu trebuia sa-mi fie tata, el era bunic, pana la urma, n-avea omul nici o vina ca eu cautam figuri paterne pana si-n iubiti, nu?

Nici macar raft in sifonierul din camera mea nu mai am. Cati ani sa fi trecut de cand nu am mai stat aici? Cata energie irosita pe alti oameni si cata distanta parcursa departe de „acasa”? Sunt om fara „acasa” si nu mi-am dat seama de asta decat atunci cand am pierdut si singurul bunic pe care l-am cunoscut.

Dar nu plang. Habar nu am de ce nu plang. Am smiorcait cinci minute, atat am putut, desi mergand prin camp, azi-noapte, in timp ce tot autocarul dormea, si neavand nimic concret de facut ca sa-mi ia mintea, am inceput sa realizez tot ce mi s-a intamplat in ultimii doi ani. Un an. Cum s-au adunat una peste alta, peste alta, peste alta, ca foile dintr-o julfa pe care o mananc doar la tara, de Craciun. Si nu-mi venea sa cred ca nu pot plange ci doar ma apuca groaza. Ca nu m-am gandit la ele si inca nu am clacat. Ca am gresit ceva atat de grav in viata asta, undeva, ca am adus o karma atat de negativa, ca nici macar nu am clacat. Un om normal ar fi clacat, eu de ce nu am facut-o? Cum pot sa fug cu mintea si sa nu le constientizez? E fascinant creierul uman si e si mai fascinant cum ma uit la al meu de parca nu ar mai fi al meu. Nici macar mintea mea nu mai e „a mea”.

Si inauntrul meu se produce un declic, asa cum nu am mai avut, care nu stiu daca e de bine sau de rau. Si eu tot ce pot face e sa ma uit la el. Sa vad cum ceva se strica si se repara si iar se strica si iar se repara si iar… Si iar… Si iar…

Eu nu am frici. Stii postul ala dinainte? M-am exprimat literalmente: doar a ridicat mana sa dea si am luat-o razna. Imagineaza-ti o moldoveanca, injurand moldoveneste si aruncand cu lucruri si sarind la bataie la un om mai inalt ca ea, pentru ca inauntrul ei s-a produs acel declic si a inceput sa vada negru in fata ochilor atunci cand a vazut o mana ridicata deasupra ei. Ca atunci cand era mica. Acelasi declic si aceeasi privire care a facut-o pe maica-sa sa nu mai dea in ea atunci cand ea i-a prins mana si s-a uitat cu atata ura incat a facut-o sa se dea un pas in spate. N-am frici, pentru ca am trait totul deja si am sa fac sa nu le mai traiesc o data.

Dar mi-e frica de mine sa ajung si sa vad sicriul ala. Mi-e groaznic de frica de ce se va intampla in mintea mea. O simt ca trebuie sa-mi fie frica de momentul ala. Acum, mai pot fugi in lumea mea de realitate, insa atunci am sa fiu fata in fata cu ea: al meu „acasa” care se destrama de ani de zile, iar eu nu pot face nimic sa-l opresc. Radacinile mele care se rup si care ma fac sa nu stiu de ce ma intorc in orasul asta. Oamenii care imi zmulg originile, viata care o face, eu care ma las purtata de vant, departe de tot.

Si poate nu e rau. Poate ca doar uitand si nemaisimtindu-l al meu, am sa pot sa ma rup de trecut si sa ma nasc intr-o noua viata. Poate ca am sa vreau sa mai revin aici doar ca sa vad stele si sa aprind o lumanare. Poate ca de fiecare data cand am sa mai vad stele, am sa ma gandesc la o lumanare…

Ma-ntreb, oare energia produsa de gandurile bune unde se duce? Cantitatea de energie de pe pamant este constanta, deci ceva ar trebui sa o consume, nu? Ma feresc sa mai am ganduri rele tocmai din cauza asta: poate ca cineva, primind energia mea pozitiva, are sa faca lucruri pozitive. Poate ca cineva isi construieste un „acasa” tocmai pentru ca eu incerc din suflet sa ma gandesc la „acasa”, sa spun unui om care a murit ca l-am iubit, sa le spun celorlalti ca i-am iertat si sa-mi tarai valiza mea neagra, cu haine negre, pe strazi negre, in timp ce-mi curat sufletul sa-l fac alb. N-am sa reusesc, dar poate energia asta pozitiva are sa fie consumata de cineva care are sa poata. La tara se vad si mai multe stele, iar eu am sa stau la priveghi. Am sa incerc sa ma simt in familie, macar la o inmormantare.

0 Responses to “Au fost si stele…”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Oldies But Goldies

Categorii

Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :


%d blogeri au apreciat asta: