Ma retrag din realitate…

Pentru mine, mutarea asta in Bucuresti a fost ca o palma data peste fata, cu morala de dupa „Pai mai fata, tu nu vezi ca te descurci in orice situatie? La ce rahat ai crezut ca nu mai poti sa rezolvi si ti-ai pierdut increderea in tine?” Da, inca o data mi-am depasit orice limita aveam cand am decis sa arunc tot ce am construit, sa-mi iau 2 genti de haine, laptopul, pisicul si 300 ron in buzunar si sa ma mut aici fara sa am nimic sigur.

Si-am scos-o la capat frumos, chiar elegant. M-au ajutat si oameni, dar nu cred ca ma ajuta nimeni daca nu stiam sa fiu si eu om cu ei la randul meu, atunci cand a trebuit. Important e ca am stiut sa imi fac conexiunile necesare ca sa ma descurc si aici.

Si cum mi se pare Bucurestiul? Am inceput sa il inteleg. Am vrut sa il inteleg. Acum, nu mai vad mizeria, vad depravarea aia care imi placea mie sa o urmaresc la oameni si n-aveam unde decat in cluburi. Aici e peste tot: e la boschetarul care doarme langa Mertan, e in strazile care dupa ploaie miros a peste, e in oamenii pe care-i gasesti la 8 dimineata in club, e in palatele ridicate langa cosmelii, e in toata populatia de bucuresteni care-s pe jumatate tigani, pe jumatate moldoveni, da’ care-i injura incontinuu si pe tigani si pe moldoveni.

Privind din perspectiva asta, am invatat sa accept si, poate, sa si iubesc orasul asta, la un moment dat.

In schimb, Bucurestiul m-a facut sa ma simt acasa. De parca pana acum am fost Ratusca cea urata si acum mi-am gasit stolul de lebede si nu mai sunt o paria. Nu mai sunt eu aia ciudata, aici toti sunt. Nu mai sunt eu aia care se simte manipulativa, aici toti incearca sa fie. Si ce e mai rau e ca imi accentueaza si mie stilul.

Pana acum, ma simteam aiurea ca-mi placea sa ma joc cu mintea oamenilor, ca sunt cea mai egoista persoana pe care o cunosc, ca intotdeauna ma gandesc doar la cum sa-mi fie mie bine, cum sa fac sa-mi indeplinesc strict nevoile mele, ca sunt, cum ar spune cineva p-aci „jeg de om”. Ma simteam prost si mi-era mila de oameni, ca nu-mi facusera nimic, ca sa-i calc eu in picioare. Ca vezi tu, jeg, jeg, da’ am constiinta, care nu prea ma lasa sa dorm noaptea, ca ziua n-am probleme cu ea.

Aici n-are de cine sa-mi fie mila, ca toti sunt ca mine. Sau macar incearca sa fie asa. Este atata egoism si rautate si perversitate in orasul asta, ca m-a facut sa ma simt o inocenta. Fiecare incearca sa arda pe fiecare: unii reusesc, altii nu, altii o fac la nivel superior, altii la unul inferior, dar se mananca intre ei ca lupii. Homo hominis lupus est, vorba aia.

Eu le spun bisnitari, ca gandesc pe termen scurt, nu-s ca afaceristii, sa gandeasca pentru timp lung si scopuri mari.

Si eu eram lup, in Iasi, dar o faceam doar cu cine ma calca pe coada. Aveam alegerea, cum ar fi. Puteam sa vreau sa-mi intru in rolul de inocenta si sa ma simt protejata, fara stres, fara carcasa aia de robot care mi-a acoperit sufletul, daca gaseam persoana pe care dupa teste o simteam ca ma poate pastra fie si 5 minute in starea asta, inainte sa alunec in groapa mea de smoala neagra si sa imi imbrac iar mastile si armura si toate rahaturile mele. Aici nu pot. Aici si cand aveti amandoi conexiunea aia in priviri, caldura aia sufleteasca, omul din fata ta incearca sa te arda cu ceva.

Si, pe de o parte, e antrenant, imi place ca nu mai trebuie sa ma prefac. Pe de alta parte e frustrant, pentru ca iti accentueaza starea aia maxim si alteori vreau si eu sa las armele jos.

De exemplu, azi m-am surprins cu un gand care mi se parea josnic, inainte, sa il am. Dar azi eram ok cu el. E irelevant ce. Si cand mi-am dat seama, am zis „Oana, de ce ai lasat viata sa te loveasca atat de rau incat sa ajungi in halul asta?” Si-apoi mi-am dat seama ca toti de aici gandesc asa. Ca tuturor ne-a facut viata ceva. Se pare ca Bucurestiul e locul unde se duc elefantii batrani sa moara. Lupii batrani.

Si iarasi ce pe de-o parte e frustrant si pe de-o parte imi place e ca toti oamenii pe care-i cunosc ma subestimeaza din punctul asta de vedere. Cum a decurs acum o ora o conversatie: „X: Hai mai ca e si el hot”/ d3v: „Da e, da’ se crede mai hot decat este si-atunci nu mai face efort sa le gandeasca”.

Si pe de o parte e placut ca toti cred ca sunt stilul ala de femeie, stiti voi, care e putin prostuta, putin superficiala, putin emotionala, putin nestiutoare. Insa ce nu stiu ei e ca eu joc roluri, pentru ca am uitat cum e sa fiu eu. Si rolurile mele sunt perfecte, adaptate dupa oameni, dupa nevoile mele, dupa cum ma pot proteja ele mai bine. Nu stiu ca din copilita care ma cred ei, la un moment dat ma pot transforma in vulpe. Nu stiu ca din emotionala, ma pot transforma in robotel. Nu stiu, saracii, ca nu-mi pasa decat cum sa-mi fie mie bine si ca mi-am testat limitele pana mult mai sus de ei. Si-am facut fata. Iar cand am sa ma schimb la 180 de grade, n-au sa stie de unde i-a lovit. De aia e placut. Ca nu ma crede nimeni ca-s o luptatoare. Ca ei aud doar ce consider eu ca are sa ma ajute la un moment dat, ca nu ma las niciodata pana nu obtin ce vreau, ca scopurile mele sunt mari si eu cand vreau ceva obtin, intotdeauna.

Ai mei stiau toate astea. Si se bucurau si apreciau cand vedeau ca le zambesc sincer sau ca vreau sa ii ajut neconditionat. De aia si imi permiteau sa fac traznai: pentru ca stiau ca daca le-am zambit sincer, am muncit mult ca sa-i las sa-mi fie dragi. Ca m-am luptat cu firea mea de lup pentru asta.

Dar nu e rau ce se intampla. Mi-am gasit un nou teren de joaca si vreau sa-mi testez limitele. Pana acum, am obtinut absolut tot ce am vrut. Parca-mi doresc sa-mi puna si mie viata piedica si sa ma opreasca, da’ parca as vrea sa mai astepte putin. Oricum, cand o fi sa fie, inseamna ca mi-am trait viata la potentialul meu maxim.

Un singur lucru nu vreau de la Bucuresti: sa nu ma faca sa am privirea aia pierduta, de bovina, asa cum vad ca au 99% dintre oamenii din metrou. Sa nu imi fure energia, ambitia si visele, desi uneori ma surprind si eu uitandu-ma in gol si pierzandu-ma prin mintea mea. Dar, din nou, si asta e o provocare.

2 Responses to “Ma retrag din realitate…”


  1. 1 super_fotbal Iunie 4, 2014 la 10:02 pm

    Eu sunt unul care de vreun an nu a mai stat in bucuresti. Ai dreptate.
    In schimb te inseli in privinta oamenilor cu privirea pierduta. Acolo totul se face cu un scop, nu iesi din casa asa degeaba. In bucuresti daca vrei sa nu vezi oameni cu privirea pierduta, trebuie sa iesi cind astia se culca, cam atunci cind sunt 20 de oameni in tot metroul si o sa vezi ca pe fetele astora se citeste o poveste.
    Mie bucurestiul mi se pare un oras care a devenit prea ostil, daca nu ai prins vreo corporatie sau nu te pasioneaza hipsterismul si alte chestii care se fac in masa, esti lasat afara…

  2. 2 Laura Iunie 5, 2014 la 11:43 am

    Te citeam și înainte dar acum îți citesc blogul ca pe un foileton și abia aștept următoarea parte. :)) Congrats pentru curajul pe care eu nu l-am avut acum doi ani deși făcusem toate demersurile în privința asta și era totul pregătit dar m-a izbit în față ideea de singurătate. Inspirațional.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Oldies But Goldies

Categorii

Top Clicks

  • Niciunul
Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :


%d blogeri au apreciat asta: