And they strike again

Si pentru ca viata mea nu era de ajuns, cineva a reusit sa mai adauge un plus. Nu, nu am sa spun cine sau ce, pentru ca nu e treaba nimanui altcuiva. Stiu doar ca vreau sa ma descarc si ca finalul va fi unul de „Ti-am spus eu?”, pentru mine si un „La revedere, iti doresc o viata buna, in continuare”, pentru altcineva.

Da, mi-am planuit o iesire teatrala – atat de caracteristica mie, nu din dorinta de epatare, cum poate s-ar crede, ci pentru ca uneori, pur si simplu iti ajunge. Uneori, pur si simplu te saturi ca singura fiinta care e obligata sa creada in latura ta buna, sa vada si sa creada doar in existenta celei rele. Si uneori, ai vrea macar un minim din prezumtia de nevinovatie („poate nu e asa”), macar o tendinta a celuilalt de a te crede („da, poate e asa cum spun, dar as vrea sa cred ca nu, doar am nevoie de o „ceva” de care sa ma agat”). Daca legea poate, persoanele de langa tine de ce nu..?

Si mi-am planuit-o pentru ca eu sunt sigura de mine. Imi stiu principiile dupa care m-am ghidat in viata si stiu exact ca, daca as renunta fie si o secunda la mandria de a le avea, m-as scufunda pe loc intr-un morman de ganduri sumbre si fara final fericit. Si mai stiu ca, intotdeauna, cand am incercat sa me mentin pe linia de plutire, a fost o constanta care sa imi puna un picior pe cap si sa indrepte un deget spre mine, in speranta ca, de data, asta, ma voi dovedi vinovata. Nu, eu nu am fost niciodata vinovata pana acum, doar ca este mai usor sa arunci cu pietre decat sa crezi ca un om are, in contact cu ceilalti, doar latura sa alba si nu si pe cea neagra. E mai usor sa acuzi si sa arunci cu pietre, decat sa vrei.

Iar tot ce as fi vrut eu, de data asta, ar fi fost acea vointa, acel licar de speranta, chiar daca restul de 99% era nesiguranta. Dar nu, se pare ca nu am avut si nici nu am sa am, vreodata, dreptul la 1% incredere. Asa ca mai bine ma retrag, dupa ce tot episodul se va fi incheiat iar eu voi iesi cu spatele drept, capul sus si inca o alta crunta dezamagire, primita de la viata. Eh, asta e. Daca nici eu nu le pot duce, cine altcineva sa le poata..?

3 Responses to “And they strike again”


  1. 1 EsCa Februarie 13, 2013 la 11:48 pm

    Paranoia te mananca d3v . Ai 2 variante :
    1.Titi iei un timp liber singura si te relaxezi (eventual in Africa daca vrei sa te manance tantarii )
    2.Bagi niste Xanax in tine …aka fluoxetina ,una de 20 mg /zi dupa o luna esti mai relaxata ca mama Tereza.
    P.S. Oricine cauta un „port sigur” ,dar e greu de gasit .
    Ahaha ( Daca nici eu nu le pot duce, cine altcineva sa le poata..)…esti prea modesta :)).

  2. 2 d3vilbabe Februarie 15, 2013 la 11:14 pm

    This is your recommendation, doc’?:)) Incerc, momentan, vitamine si inchis ermetic, daca nici asta nu functioneaza, imi trimiti tu o prescriere de Xanax, deal?:))


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Oldies But Goldies

Categorii

Top Clicks

  • Niciunul
Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :


%d blogeri au apreciat asta: