Dacă nu poţi, nu duce

Duminică noaptea m-am simţit atât de fain şi bine, încât mai că eram total dezamăgită când a venit dimineaţa şi trebuia să plecăm acasă. Şi d-aia ne-am mai oprit la o cafea la Sofanny, la o vorbă, sprijinind o măsuţă de plastic roşie. Nu ştiu prin ce minune am ajuns eu să stau la măsuţa aia, ţinând cont că de obicei am o părere foarte proastă despre cei care o sprijină, da’ important e că ajunsesem şi că mai şi vorbeam cu oamenii. Şi cum stăteam noi aşa şi ne simţeam extrem de bine, apar două tipe, ameţite, şi una vine şi ne cere o ţigară. Îi dăm şi femeia începe să se creadă prietenă cu noi, aşa că ne spune ceea ce ar trebui să fie povestea vieţii ei.

Avea vreo 22 de ani parcă. Îi murise prietenul şi ea aflase de la ştiri. Şi o luase razna. Iar asta se vroia a fi scuza pentru că beia şi  cerşea ţigări şi beri prin Fundaţie. Povestea tristă, într-adevăr. Femeia marcată serios. (Iar eu cu propoziţiile de 3 cuvinte – nu m-am putut abţine. )

Motivul pentru care mi-am permis să fac o glumă în momentul în care povesteam ceva trist e următorul: sunt oameni şi oameni. Toţi avem câte o poveste tristă, o traumă, o ceva de spus, care ne-a marcat cândva. Diferenţa e că unii pot trece, alţii nu. Adică există oameni puternici şi oameni slabi. Şi de aici încolo am să par total insensibilă, dar este fix ceea ce am învăţat eu de la viaţă. Şi toţi ştim că atunci când e vorba de viaţă nu e loc de melodramă, ci doar de supravieţuire.

Eu privesc dramele şi traumele ca pe un fel al vieţii de a cerne oamenii. Un fel de selecţie naturală. Un om slab traumatizat are să-şi distrugă viaţa lui, pe a celor din jurul lui şi seara unor oameni care s-au distrat şi acum îşi beau cafeaua în Fundaţie. Un om slab traumatizat n-are să facă nimic concret cu el, oricât s-ar chinui. Şi-atunci, stau eu şi mă întreb, la ce naiba să mai trăieşti? Că te chinui şi tu şi ăia de lângă tine. Nu poţi, nu duci. E foarte simplu. Te duci în faţa primului tren care trece pe cea mai apropiată cale de şină ferată şi gata. Ceilalţi au să plângă un an, doi, trei, dacă-s tari trec, dacă nu, te urmează. Şi tot aşa.

Adică da, e nasol să-ţi moara prietenul pe care îl iubeşti şi tu să afli de la televizor. Dar asta e. Se pot întâmpla şi chestii mai rele în viaţă. Şi cu siguranţă au să se întâmple. Iar dacă tu nu ai fost în stare să faci faţă primei traume, cu siguranţă a doua are să-ţi pună capac total. Şi-atunci care-i rostul să te chinui până atunci?

Ştiu, sunt practică şi inumană în momentul ăsta. Dar vorbesc din punctul de vedere al supravieţuitoarei, care a trecut nu prin una ci prin 4 traume mari, care a fost dărâmată şi care totuşi şi-a revenit. Şi-atunci dacă eu am reuşit să fac efortul ăsta, de ce trebuie să îi suport sau să îi accept pe cei care nu reuşesc? De ce să fiu eu egală cu ei în faţa vieţii?  E pură selecţie naturală, zic iar.

Şi mai insensibilă decât până acum, îi bag în aceeaşi categorie şi pe ăia care vin în club cu gaşca şi stau supăraţi în colţ, şi pe ăia care speră să obţină simpatie pentru ce-au păţit în viaţă, şi pe ăilalţi de se victimizează încontinuu şi în general pe toţi cei care nu reuşesc să se adapteze la condiţiile de supravieţuire. E vorba de evoluţie aici şi de capacităţi. Poţi sau nu poţi? Nu poţi? Bine. Zi unde vrei să fii îngropat şi gata.  Da’ nu sta şi mă bate pe mine la cap cu siropoşeniile tale, că le am eu destule pe-ale mele.

Anunțuri

8 Responses to “Dacă nu poţi, nu duce”


  1. 1 luvieere Iunie 30, 2011 la 12:21 am

    Unii scriu pe blog, alții ți se destăinuie față în față, fiecare găsește o modalitate să se plângă de câte ceva, până la urmă. În plus, sunt mulți factori care determină cât de ușor treci peste evenimente traumatizante, iar pentru unii, a se plânge de câte ceva e o obișnuintă, nu o dovadă că nu pot depăși situațiile dificile (vezi http://en.wiktionary.org/wiki/kvetch). E o chestie de fel de a fi, ca în bancul cu evreul bolnav care pleacă din spitalul modern, unde era îngrijit impecabil, din cauză că acolo nu găsea niciun motiv să se plângă 😀

  2. 2 d3vilbabe Iunie 30, 2011 la 12:24 am

    păi şi ăia, la gunoi cu ei. unii stau mai mult să se plângă de viaţă decât să o trăiască.

  3. 3 Nox Iunie 30, 2011 la 1:36 am

    asa sa le faci si pacientilor tai cand au sa-ti vina la terapie :)) „ai probleme? te simti sufocat de griji? ai o trauma profunda? nu-i nimic… treci peste sau crapa ” =)))

  4. 4 d3vilbabe Iunie 30, 2011 la 1:45 am

    n-am să am eu de-a face cu d-ăştia. pe mine mă deprimă oamenii slabi :-s d-aia mă duc şi în zone cu oameni mai puţin slabi :))

  5. 5 mephala Iunie 30, 2011 la 11:35 am

    sunt de acord cu ce ai scris aici, sunt adeptul meritocratiei in general. asta imi spune mintea.

    sufletul imi spune ca trebuie cel putin o data sa incerci sa ii ajuti pe cei mai slabi decat tine. cred ca de fapt de asta ai si inceput psihologia, altfel, ai muri de foame, asteptandu’ti trenul

  6. 6 d3vilbabe Iunie 30, 2011 la 3:08 pm

    de fapt am început psihologia ptr că mă pricepeam la asta. când am început să o studiez a fost ca să mă ajut pe mine. ieri am dat bani la un cerşetor…se pune?:))

  7. 7 mephala Iunie 30, 2011 la 5:09 pm

    nu cred ca te-ai apucat de psihologie sa imparti bani la saraci pe strada. dar ca sa iti raspund la intrebare, da, se pune, doar daca nu s-a dus sa ii bea.

  8. 8 Nefraim Iulie 1, 2011 la 10:18 am

    Ea s-a apucat defapt de psihologie ca sa traumatizeze oameni.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Oldies But Goldies

Categorii

Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :


%d blogeri au apreciat asta: