Într-un sfârşit…

…cineva a reuşit să mă surprindă încercând să mă agaţe. Numai că eu am fost prea prinsă cu ale mele ca să observ pe moment amănuntele astea. Adică na, dorm de câteva zile doar câte 2-3 ore pe zi şi îmi bat capul cum să pot ajunge la câte două examene în acelaşi timp. Dar despre asta în alt articol. Poate diseară, după ce mă trezesc şi lucrez, am să vă povestesc şi vouă mica mea „dramă” de moment, ca să mă descarc. Să revenim acum la faptul că am fost impresionată, pentru prima oară, după mult timp.

Mă duceam dimineaţă, îngândurată, spre şcoală. Capul în pământ, atentă pe unde merg,  pentru că eram pe tocuri printr-o zonă cu trotuarul bombardat de vreo 40 de bombe atomice. Ferfeniţă. Şi nu de alta, da’ n-aş fi vrut să-mi rup gâtul înainte să îmi dau examenul la Spss. Măcar să mor împăcată.

De fapt, era un fel de străduţă lăturalnică, pe unde treceau şi maşini.  şi la un moment dat am ridicat capul, ca să văd pe unde să mă feresc de una. La volan era un nene care vorbea la telefon. O secundă ni s-au intersectat privirile, eu am trecut mai departe.

După alte două secunde, îl simt în spatele meu şi îl aud spunându-mi „Săru’mâna”. Lăsase maşina în drum şi interlocutorul vorbind singur şi venise să-mi dea un pliant. Am luat pliantul, am zis „merci” şi am plecat. El a rămas pe loc, eu,spre scopul vieţii mele, încercând să ţin ochii deschişi.

„Cum te cheamă?” , mi-a strigat din spate.

„Contează?” m-am întors eu, cu răspunsul deja învăţat de la celelalte toate alte forme de agăţări întâlnite până acum.

„Da.”

„Nu.” am spus eu şi am tăiat-o.

A stat pe loc, m-a privit cu o privire dezamăgită şi a plecat.

Frumos, simplu, elegant.

Iar pe pliant nu e nici o formă de contact, ca să-i spun că am apreciat maniera. Şi nici probleme care să necesite IRM nu cred să am prea curând. Deşi dacă mă gândesc bine că până mâine tre’ să mă rog la toate zeităţile lumii ca să mai rezist, nu e exclusă posibilitatea.

Aşa că dacă ştiţi vreun nene care lucrează la IRM la CFR, să-i transmiteţi că, dacă el a fost cel care a încercat să agaţe cunoască o fată azi dimineaţă pe lângă spitalul respectiv,  a ştiut sa o facă într-un mod plin de stil şi că a fost apreciat pentru asta.  Cam târziu, da’ e bine şi aşa.

Iar dacă nu, luaţi aminte şi învăţaţi, pentru că replicile de Google nu mai ajută pe nimeni, de mult.

Anunțuri

4 Responses to “Într-un sfârşit…”


  1. 1 Nefraim Iunie 21, 2011 la 10:31 pm

    Tipic Oana, mai ziceai de Mircea ca nu observa cand iti lasi breton, dar tu nu esti in stare sa observi un barbat. Si te mai intrebi de ce nu ai noroc in dragoste, pai daca te dai in vant dupa toti berbecii cred si eu.

  2. 2 d3vilbabe Iunie 22, 2011 la 4:59 am

    who needs love when she got school..? ultima „dragoste” mi-a adus problemele care le am acum la scoala…so…nu vroiam sa fiu agatata, vroiam doar sa stie ca a facut-o frumos.

  3. 3 Mircea Boiuru Iunie 22, 2011 la 5:21 am

    si-a ales cel mai prost moment posibil saracul 🙂

  4. 4 seul Iunie 25, 2011 la 6:53 pm

    poor little guy:(


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Oldies But Goldies

Categorii

Top Clicks

  • Niciunul
Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :


%d blogeri au apreciat asta: