„Am sa ma gandesc la asta maine”

„When I was a little kid, my mother told me not to stare into the sun”

Stiti care este cel mai rau lucru care ti se poate intampla? Sa fi crezut pana atunci ca esti un pesimist si sa iti dai seama ca, de fapt, esti realist. Dar oare cum e sa dai deoparte pesimismul, sa fii, pentru prima oara optimist, iar mai apoi sa realizezi ca aveai dreptate?

Stiti cand iti dai seama ca mai ai inca, un pic de suflu in tine, chiar daca tu credeai ca nu mai vrei sa continui? Atunci cand, dupa ce ti-ai urlat disperarea, dupa ce ai sfaramat, din dorinta de a te descarca de toata deceptia, lucrurile care pana atunci le tineai la mare pret in rafturi incarcate de suveniruri si care aveau menirea sa iti aduca aminte ca sunt si momente bune in viata ta, cand ai deschis fereastra si ti-ai aruncat pe ea tot tumultul din inima, impreuna cu ultima farama de speranta si apoi ai cazut jos, spunand ca mai poti, dar ca pur si simplu nu mai vrei sa lupti. Cand, prin toata fiinta ta ai vrea sa elimini orice urma a ceea ce a fost viata ta de pana acum si cand, dintr-un minuscul instinct de supravietuire, te ridici, inconstient, si spui primului nume care iti cade in ochi din lista de messenger „Iesi la o cafea? Trebuie sa iau o gura de aer.”

Si abia atunci cand, catarat pe 6 trepte mai sus decat restul, privesti spre lumea care se deschide in fata ta, spre multitudinea de lumini care nu mai sunt atat de fascinante dupa ce le-ai vazut adevarata fata,spre agitatia de la picioarele tale si masinile nervoase care strabat intersectia, iti spui „Acum sunt doar eu, in lumea asta atat de imensa si atat de rea, care abia asteapta momentul in care sa ma calce in picioare si sa ma tavaleasca in noroi. Nu mai ai parinti, nu mai ai prieteni, nu mai ai pe nimeni. Esti doar tu si ea, fata in fata, impreuna cu cea mai mare frica a ta din toate timpurile, singuratatea, si cu o noua frustrare numita snob „frica de abandon” care n-o sa faca altceva decat sa te darame si mai mult sub greutatea ei.” Si atunci cand iti indrepti umerii, ridici capul, iti opresti lacrimile care stau sa izbucneasca si iti spui  ” Trebuie sa o fac si pe asta” este momentul in care ti-ai semnat testamentul sufletului si ti-ai depasit orice limita pe care stiai ca o ai.

„Arati o.k, tinand cont situatia.”

„Stiu, masca mea de public e mai buna decat a oricarui altcuiva.”

Pot sa zambesc calm si placut atunci cand toti cei 24 de ani de lupta s-au dus pe apa sambetei si ma vad pornind de la zero total, atunci cand singurele mele vise frumoase pe care am indraznit sa mi le fac  vreodata dispar din cauza celei mai nedorite calitati a mea, sinceritatea. De altfel si singura.

Si da, m-am intrebat in ultima saptamana de peste 30 de ori „Ce rost mai are sa mai traiesc cand absolut totul, in viata mea,se darama caramida cu caramida, dupa munci sisifice de construire?” dar, din lasitate, probabil nu am sa-mi dau niciodata raspunsul. Sunt urmarita de ghinion si asta e bafta mea. Ciuda imi vine din sentimentul ca am o inima buna. Eu, ajut pe toti. Eu, nu fac niciodata rau, nimanui, cu buna stiinta. Eu, iubesc cu toata fiinta mea si imi reneg total orice nu se rezuma la celalalt. Eu, am fost intotdeauna acolo pentru absolut orice persoana din viata mea si am avut o vorba buna pentru toti. Iar apoi, toata lumea profita de chestia asta, calcandu-mi in picioare viata, spiritul, ratiunea si pasiunea.

Da, e disperare ceea ce cititi. E disperarea care apare atunci cand te trezesti fara nimic si fara nimeni. E doar o refulare de moment ca ma descarc aici si stiti bine. Ati mai ramas cei 100 care ma cititi de ani de zile si care mi-ati urmarit evolutia, involutia si personalitatile, intelegandu-ma sau nu. La fel ca mine, stiti ca maine voi fi, poate, intr-o stare si mai proasta decat acum. Si voi refuza sa mai comunic, o perioada de mult, mult, timp, orice stare de spirit pe care o am.

Trebuie sa trec si peste asta. Am primit mult prea multe suturi in fund de la viata ca sa nu reusesc sa ma ridic acum, cand am nevoie de toata luciditatea ca sa reusesc sa supravietuiesc. Si, daca, totusi, nu mai vreau…?

Anunțuri

1 Response to “„Am sa ma gandesc la asta maine””


  1. 1 madddz Aprilie 11, 2010 la 3:42 am

    E prima data cand te citesc. Nu te cunosc si s-ar putea sa nu te mai citesc iar vreodata.
    Dar nu spune ca sinceritatea e singura ta calitate. Pe langa multe altele, mai ai calitatea sa realizezi in subconstientul tau ca doar treci printr-o perioada proasta. Sa-ti dai seama ca nu se surpa nimic. Sa vezi ca ai langa tine oameni care sunt dispusi sa te ajute. Sa-ti dai seama ca disperarea e sentimentul care vine si trece cel mai repede. De tine depinde insa cu ce-l inlocuiesti.

    Si daca, totusi, nu mai vrei? Pai vrei, trebuie sa vrei, stii ca vrei. Eu sunt o straina si stiu ca vrei. D’apoi tu, tu esti sigura ca vrei.


Comments are currently closed.



Oldies But Goldies

Categorii

Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

Oameni plictisiti :


%d blogeri au apreciat asta: